pagină de jurnal 2024/2025

Hi there, Daria pe fir. Doamne, că nu îmi vine să cred că nu am mai scris din septembrie, it feels like an eternity, dar e drept că nici nu prea am avut inspirație sau nu am avut neapărat dispoziția necesară. Am avut vreo 2 zile în decembrie în care am simțit că pierd controlul și că toată munca pe care am depus-o eu în ultimele luni a fost în zadar și acela a fost momentul în care m-a sfătuit mama să scriu, poate chiar despre relațiile la distanță (acum cred că vă puteți face o idee despre ce vorbeam anterior); și în mod normal ar fi fost o idee minunată și poate m-ar fi ajutat mult, dar nu gândeam deloc clar, mintea îmi era atât de încețoșată încât nu ar fi ieșit nimic bun din acel text. Așa că am preferat să mai aștept puțin (și bine am făcut).

Mi s-a adus uneori în atenție faptul că sunt destul de, poate chiar prea deschisă aici.

Dar hai să vă zic un secret (care ar trebui să fie common sense) - mulți oameni care par deschiși, despre care aveți impresia că își pun sufletul pe tavă repede, doar o să vă dea impresia asta. Sigur, poveștile lor pot părea dureroase, traumatizante și nu zic că nu au fost, la un moment dat. Dar dacă nu ești o persoană din cercul apropiat și afli genul ăsta de povești, înseamnă că persoana e destul de ”vindecată”, astfel că se simte confortabil să împărtășească o poveste de genul și cu cineva pe care l-a întâlnit de 5 minute. Bineînțeles că este și varianta în care tu emani încredere și îl faci pe om să se simtă confortabil în preajma ta, dar, hai să fim serioși, câtă încredere poți emana după 2 vorbe schimbate?

Unde voiam să ajung cu asta e că, odată ce scriu despre asta, să fiți siguri că nu mai are același impact asupra mea și am ajuns în punctul în care pot împărtăși o experiență dureroasă cu scopul de a-i face pe alții să învețe din ea. Nu că aș fi eu mare guru, dar ajută să nu te simți singur în momentele în care simți că îți fuge pământul de sub picioare și pare că nu vei mai ști cum e să zâmbești sincer niciodată în viața ta. Cu atât mai mult ajută să afli asta de la persoane care par să știe să gestioneze stresul sau lipsa de timp extraordinar, ți se pare că they have their shit put together și că-s șnur pe partea de time management. Și menționez asta pentru că, de multe ori, asta mi s-a spus; iar eu, fiind cea care chiar trăiește viața asta și nu o vede doar din exterior, expusă pe un story, parcă-mi și vine să îi râd omului în față, oricât de nepoliticos sună. Poate e neîncrederea de sine; poate e complexul copilului perfect care încearcă mereu să demonstreze că poate mai mult; nu știu ce e, dar cert e că în ochiul furtunii nu se simte la fel cum se vede din exterior.

Am făcut o tradiție din a scrie articole tip pagină de jurnal, mai ales la trecerea dintre ani și, sincer, e absolut minunat, întrucât am o evidență mai clară asupra anului care a trecut, asupra dorințelor mele și a ceea ce s-a îndeplinit și ce nu. Spre binele suflețelului meu, multe din lucrurile pe care mi le-am propus la început de an le-am dus la bun sfârșit, printre care regăsirea cu hobby-urile mele (am desenat, am citit și am scris mai mult, dar am și învățat noduri noi la croșetat); mi-am recăpătat încet spark-ul pe care îl cam pierdusem în 2023 , am stat departe de dating apps și m-am reapucat de sală.

Ce nu am respectat și am făcut exact opusul?

Îmi propusesem să nu mă mai implic în atât de multe activități extracurriculare și, deși am crezut că va funcționa, well, jokes on me, căci am devenit în 2024 președintele asociației de studenți, am participat la organizarea multor campanii, am absolvit un proiect care pregătește următorii lideri în sănătate și am reușit, pentru 2025, să aducem la Oradea un eveniment destul de amplu pentru studenții farmaciști din toată țara. Acum că le înșir așa, pare că am făcut dinadins, dar așa s-a întâmplat. Și, sinceră să fiu, sunt recunoscătoare pentru toate oportunitățile pe care le-am avut, pentru toți omuleții pe care i-am cunoscut, dar și pentru toate ideile, zâmbetele, lacrimile și demisiile pe care le-am împărtășit.

În 2024 am avut parte de un Crăciun și un Revelion parcă nu așa haos ca în alți ani, ceea ce m-a bucurat enorm, dar în care m-am simțit extraordinar. În ziua de 31 decembrie am plecat cu mai mulți de la cabană într-o ”expediție” prin împrejurimi și, spre norocul nostru, am dat de un fel de observator, o căsuță în copac de unde puteai admira priveliștea și te puteai bucura de vremea extraordinară. Eu stăteam sus, în căsuță, cu băieții, iar restul fetelor erau jos. Nu auzeam discuțiile lor și nici nu eram atentă, sinceră să fiu. Și, la un moment dat, unul din băieți mă întreabă -

La ce te gândești, dragă Daria?

Întrebarea m-a luat prin surprindere, însă înainte de a răspunde doar am zâmbit și am spus - La nimic. And I meant it. Chiar nu mă gândeam la nimic, lucru care pe lângă că nu se întâmplă prea des, cu atât mai mult nu mi se întâmplă mie, care sunt mereu prinsă cu proiecte, task-uri, deadline-uri etc. În momentul în care am răspuns și am realizat că așa e, că eu chiar nu mă gândesc la nimic, ci doar admir peisajul, m-a luat o bucurie și o liniște sufletească greu de pus în cuvinte. A fost un sentiment care a ținut puțin, dar a fost atât de frumos, că nu a mai contat durata lui - conta doar că suflețelul meu zâmbea sincer, după mult timp în care n-a făcut-o; conta doar că mintea nu îmi mai era învolburată și arhiplină cu gânduri; conta că reușeam să mă bucur de moment, să fiu și atât.

Nu cred că poate realiza nimeni cu adevărat importanța acestui moment pentru mine,

întrucât a fost unul din motivele pentru care am început terapia acum 8 luni - dacă alții erau blocați în trecut, eu eram blocată în viitor; nu mai știam să mă bucur de prezent. Când ieșeam în oraș și un minut nu eram angrenată în vreo discuție, mintea mea deja o lua razna - mă gândeam la ce am de făcut următoarea zi, care e deadline-ul pentru X proiect etc. Și era extraordinar de frustrant pentru cineva ca mine, care știa cât de cât să compartimenteze anumite aspecte ale vieții ei, dintr-odată să nu mai pot face asta. Și oricât am încercat lunile astea tips&tricks pentru a mă reconecta cu prezentul în momentele în care gândurile mele o luau la goană, nu am reușit, dar I did it acum.

Așa mi-ar plăcea să îmi fie 2025, ca acele 5 minute, deși, cel mai probabil, nu va fi așa, întrucât e un an greu și decisiv pentru cariera mea. Dar, hei, nu mă oprește nimeni să sper, așa-i?

Ce am învățat din 2024?

• Oamenii îți arată destul de devreme cine sunt și ce loc ocupi tu în viața lor, așadar speranțele pe care le ai, tot tu le creezi; însă, la final de zi, puținor persoane le pasă de tine așa cum îți pasă ție de ele.

• Nu oferi atâta putere unui om încât să îți spună de două ori că nu te vrea.

• E minunat să te bucuri de unele activități singur, ba chiar e indicat, în așa fel încât să găsești alinare în propria companie, dar fără să te izolezi complet de restul lumii.

• E bine să pleci de la masa unde nu ți se face cinste. Și e și mai bine să rărești anumite conexiuni, să le păstrezi la stadiul de cunoștințe, asta dacă simți că nu te mai regăsești în locul în care, altădată, credeai că reprezintă totul. Evoluezi, oamenii se schimbă și e perfect normal.

• Terapia nu e pentru nebuni, nu e pentru dezaxați sau cum mai suntem numiți prin stigma asta a societății. Eu n-am avut niciodată părerea asta și tocmai pentru a lupta contra acestei judecăți tacite, spuneam fraze precum ”terapeuta mea mi-a zis...”, ”la terapie am învățat...” și uite așa ori primeam priviri stânjenite, ori mândre, ori zâmbete, dar nu primeam comentarii. Prin terapie mi-am recăpătat spark-ul. E drept că nu simt că l-am recăpătat de tot, dar suntem pe drumul cel bun.

Ce să vă zic legat de rezoluțiile pentru 2025?

Pe de o parte să visați, dar să rămâneți ancorați în realitate. Doza aia de rațiune vă va salva de la dezamăgiri (sau, cel puțin, le va atenua). Vă mai spun să vă setați niște obiective SMART, despre care am scris acum vreun an-doi, încercați să cuantificați progresul prin poze, comparații (cu voi înșivă și nu cu altcineva), iar astfel satisfacția va fi mai mare la final. Nu vă comparați cu X și cu Y, că ei au fost prin țări străine, poate, iar voi nu v-ați permis; sau că sunt la a 3-a vacanță, iar voi nu v-ați putut duce nici măcar într-una. Da, e frustrant, dar mai frustrant e să trăiești constant comparându-te cu alții. Vei avea sufletul și mintea mult mai încărcate, la final de zi, dacă uiți să trăiești pentru tine. Și, deși știu că noi suntem cei mai mari critici ai noștri, putem fi și cei mai mari susținători, astfel că am putea celebra fiecare reușită, oricât de mică ar fi ea; cred că ar contribui mult la tot procesul ăsta de self-love/self-acceptance cum am scris într-un articol la un moment dat.

Îmi aduc aminte în liceu, când profa de biologie ne-a întrebat: Ce văd oamenii orbi? . Inițial, îmi amintesc niște râsete, cumva apărute pe bună dreptate, căci întrebarea părea absurdă. Apoi, un coleg a spus cu voce tare: ”Negru”.

Profa ne-a zâmbit și ne-a spus ”Nu văd negru. Oamenii orbi nu văd nimic. Dar e un concept abstract și greu de înțeles pentru noi, ceilalți. Cum ți-ar putea spune un om orb că vede negru, dacă el nu a putut distinge niciodată culorile? Dacă închizi ochii da, vezi negru, dar ei nu asta văd.”. Următorul lucru pe care mi-l amintesc e că ne-a pus încă o întrebare: ”Voi puteți vedea ce e în spatele vostru? Dar fără să vă întoarceți capul. Ce vedeți?”. Noi am răspuns în cor: Nimic. Exact acesta era și răspunsul, oamenii orbi nu văd nimic.

Ce legătură are povestea asta cu ce spuneam mai sus?

Trebuie să învățăm cum să nu ne gândim la nimic. Pentru că, de cele mai multe ori, acea pauză pe care o ai tu cu tine când te oprești în parc se transformă într-o pauză de stat pe telefon, de ascultat același playlist pe repeat sau de vorbit la telefon cu cineva. Pauza aia trebuie să fie, cu adevărat, o pauză. De la viață, de la probleme, de la oameni, name it as you want. Și de asta m-am bucurat atât de mult de acele 5 minute care s-au simțit ca cea mai proaspătă gură de aer din ultimul timp.

Faceți-vă timp pentru voi și pentru oamenii care contează cu adevărat. Nu vă neglijați responsabilitățile, deși știu că pare tentant să faci mai târziu proiectul ca să ieși la party. Nu vei putea trăi așa mult timp, iar viziunea ta trebuie să fie una îndreptată și focusată pe viitorul pe termen lung, nu pe termen scurt. E important să realizezi că toată viața asta e o călătorie și că da, sigur că poți alege calea ușoară, însă pe cât de ușoară e, pe atât de puțin vor dura și efectele, astfel că va trebui să o iei la un moment dat de la capăt.

Găsește-ți oameni care să se bucure cu adevărat de succesul tău și fă diferența între amici, colegi de muncă, prieteni, cunoștințe etc. Nu toți cu care bei un pahar vor fi acolo pentru tine la 3 dimineața dacă vei avea nevoie de ei, așadar împărțirea oamenilor pe categorii e ceva ce recomand din tot sufletul - eu și ProTV, ”pentru o viață sănătoasă..”. Acum râdem, glumim, dar acesta e adevărul. Creștem, ne maturizăm (sau așa ar trebui, cel puțin) și deși ar fi minunat să avem 20 de ani toată viața, we won't, so we better start making some good decisions, măcar să învățăm din experiențele de până acum.

Ce vă mai spun e să aveți grijă de voi și de suflețelul vostru, să vă puteți privi în oglindă fără să vă reproșați nici măcar un lucru, să nu fiți niciodată motivul unei perne ude sau a vreunei nopți nedormite, ci să fiți motivul din spatele celui mai larg zâmbet și al unei frunți descrețite. Îmi doresc să vă vindecați și cele mai ascunse temeri și traume, pentru ca următoarele persoane din viața voastră să beneficieze de cea mai bună și healthy versiune a voastră. Îmi doresc să văd în jurul meu mai multă recunoștință, căci noi tot cerem, și cerem, dar parca uităm să mai și mulțumim pentru ceea ce avem. Luați-vă 5 minute pe săptămână și vă asigur că vi se va schimba atât starea de spirit, cât și percepția asupra propriei vieți.

În rest, ”you can walk straight through hell with a smile”, așa că dance it out când totul se simte mai greu decât de obicei and trust the process. Nu vă mulțumiți cu puțin, tindeți mereu spre mai mult - să continuați să aspirați către vârful muntelui, ca mai apoi să vă amintiți că cerul este limita.

Dacă ai ajuns până aici, eu sunt recunoscătoare că m-ai citit, mă înclin și îți mulțumesc! Să fim bine!