2023/2024 - pagină de confesiuni

Hi there, Daria pe fir. Nu ne-am auzit demult (încep să cred că ăsta e modul meu de a începe fiecare articol, căci scriu mai rar decât mi-aș dori, însă sper să schimb asta). Also, știu că v-am promis altceva în finalul ultimului articol (și vă promit pe degețel că începusem întrebările), dar m-am lăsat păgubașă. Sper să se materializeze ideea aia că e mișto (asta dacă or să colaboreze și omuleții la momentul potrivit).

Pentru că suntem încă în prima săptămână a lui 2023, o să încep anul printr-un articol motivațional, cu ce am învățat din 2023, cum a fost anul și ce îmi propun pentru 2024. Poate unii se regăsesc, poate avem rezoluții comune sau poate pur și simplu sunteți drăguți și supportive și îmi citiți articolul. Oricare variantă ar fi, mă bucur că sunteți aici.

*pauză de la scris 10 minute, căci mă duc să citesc articolul de anul trecut de pe vremea asta ca să am un termen de comparație*

Bun, am citit două dintre articole – primul e legat de cum să ne setăm rezoluțiile la început de an SMART, iar al doilea îl scrisesem în februarie, după sesiune, când eram în Brașov. Îmi amintesc cât de fericită eram în acel moment. Îmi amintesc că totul părea să se fi așezat cum trebuie în viața mea, aveam lacrimi, dar erau de fericire. Considerasem luna ianuarie din 2023 un mare glow-up pe care l-am avut pe toate planurile și am crezut că va fi un an minunat. Jokes on me :)

Hai să trecem împreună în revistă cum a fost pentru mine 2023 (acuma fie vorba, nu vreau să vă dau expose, dar am auzit că a fost un an foarte greu pentru toți, nu știu ce a fost în aer).

Cum spuneam mai sus, am început 2023 cu cele mai mari note pe care le avusesem până atunci în sesiune, cu șanse la bursă, cu un love interest care mă făcea să plâng că mi se părea prea frumos ce mi se întâmplă. Sounds pretty amazing, huh? Ei bine, a fost, cam până pe la finalul lui februarie. De acolo, everything went down.

Situația devenea din ce în ce mai tensionată, eu deveneam tot mai confuză, lacrimile apăreau din ce în ce mai des, doar că de data asta nu mai erau de fericire. Și uite așa am ajuns ca pe 24 martie, la ora 22:00, cu o zi înainte de ziua mea, să îmi închid telefonul și să sper cu ardoare că adorm și mă trezesc pe 26. This is a huge thing, căci mie îmi plac zilele de naștere, cu atât mai mult ziua mea. Anul trecut, în schimb, nu conta că prietenii mei au venit la 00:00 la mine cu șampanie, nu conta că urma să bem și să ne distrăm împreună până dimineață, tot ce voiam era să nu trăiesc ziua aia, pentru că, pe cât de mulți oameni aveam în jurul meu (chiar și la distanță, care erau cu sufletul lângă mine), pe atât de singură mă simțeam.

Și așa singură m-am simțit mult timp. Începusem să îmi pierd strălucirea. Nu mai găseam bucuria de altădată în activitățile care mă făceau să zâmbesc larg și sincer, nu mai vedeam bucurie în a mă vedea cu prietenii, nu mai era o bucurie nici să stau acasă. Simțeam că mă sufoc, că am nevoie de oameni lângă mine, iar atunci, prea puțini au fost care chiar să-mi fie alături.

Și a fost primul semn de întrebare. Am primit scuze de genul ”Și eu am avut o perioadă nasoală și nu am putut fi lângă tine”. Mmm, somehow I get it, însă știu că reciproca nu e adevărată, căci mereu am fost acolo pentru oamenii din jurul meu și am încercat să le pun un zâmbet pe față, chiar și atunci când simțeam că lumea mea se prăbușește. Așa că da, aștept același lucru în schimb (simt cum o să ridice niște controverse partea asta, însă the more the merrier).

Tot în perioada aia, am realizat că mă luptam cu o dependență socială extraordinară și nu învățasem să fiu singură. Și am realizat că lucrul ăsta trebuie să se schimbe. Totul a început cu un cadou de ziua mea, și anume un bilet la o piesă de teatru de-a lui Horațiu Mălăele, la care m-am dus singură. A fost minunat – să fiu 100% prezentă, să mă bucur de piesă neîntrerupt, să o simt cu toată ființa mea (fie vorba, chiar aveam nevoie să râd în perioada aia). De atunci, au tot urmat evenimente și am încetat din a aștepta după cei din jurul meu.

Nu vrei să vii cu mine la concertul X? Totally fine, mă duc singură.

Nu vrei să facem un trip până în Timișoara? Again, totally fine, merg singură.

A fost o perioadă foarte grea, în care am pierdut conexiuni cu oameni pe care îi consideram familie, asta pentru că am învățat să-mi impun cu adevărat limite și să nu mai tolerez lipsa de respect. Am fost la terapie, pentru că mă simțeam blocată la același nivel de prea mult timp (asta nu a ajutat, dar e din cauză că nu am rezonat cu psihologul respectiv I guess). I overworked myself, m-am încărcat cu job-uri, cu activități extra, cu orice, doar să mă simt iar utilă, să simt că fac o schimbare, oricât de mică.

Au fost două săptămâni prin septembrie când, în același timp, aveam 3 job-uri, lucram la două asociații și învățam pentru două examene. Și oricât ar părea, nu e o laudă. Nu e o laudă pentru că nu am învățat cum să mă relaxez. Fizioterapeutul meu asta mi-a spus: ”Îți tot spun să relaxezi mușchii, iar tu ai impresia că sunt relaxați. Ei bine, nu sunt, trebuie să înveți cum să te relaxezi, o să lucrăm la asta”.

Tot într-o discuție cu fizioterapeutul meu, el m-a întrebat:

-        De ce ți-e frică cel mai tare în viața asta?

-        De singurătate.

Și în secunda imediat următoare, șiroaie de lacrimi au început să cadă pe fața mea, fără să le văd venind. Au fost atât de imprevizibile, că nici nu le-am putut ține în mine.

Știu că nu sunt singură. Am zi de zi oameni lângă mine care îmi amintesc asta. Însă așa se simte uneori. Și știu că fiecare dintre noi simte asta from time to time. Și mai cred că e normal. Căci, la final de zi, nu suntem făcuți să stăm singuri, oamenii nu sunt ființe solitare, oricât de mult ne-am dori noi să părem ok cu ideea de a fi singuri.

Trecerea dintre ani am petrecut-o la București, într-o cameră de cămin, cu prietenea mea cea mai bună de 18 ani, câțiva prieteni de-ai ei și niște oameni pe care i-am cunoscut în seara respectivă. Și am să fiu sinceră cu voi – a fost unul din cele mai reușite revelioane pe care le-am avut în ultimii ani. Omuleți, dacă vedeți asta, vă mulțumesc!!

Am o postare pe instagram, de la început de 2023, în descrierea căreia am scris la un moment dat ”Las 2023 să mă lovească din plin cu tot ce are el de oferit. I will take it so I can continue to rise above”. Cred că am cobit puțin, căci 2023 chiar m-a lovit din plin. Dar în ciuda acestui fapt, mă simt mai determinată ca oricând.

Ce am învățat din 2023?

1.    Oamenii nu se vor comporta cu tine așa cum te comporți tu cu ei, just because YOU do it. Lower your expectations, set emotional boundaries and stick to them!

2.    Nu contează cât îți sunt de apropiați, oamenii tot sunt predispuși la a greși față de tine (mă refer aici la greșeli urâte, nu că ai întârziat 2h la o cambuză).

3.    Love bombing-ul e adevărat, iar dacă asta ți se întâmplă și pare totul prea frumos ca să fie adevărat încă de la prima întâlnire, fugi. O să se termine cu tine în terapie.

4.    Există multe moduri de a gestiona suferința, iar al meu este acela de a mă afunda în muncă, lucru care mă face predispusă la burn-out. Double trouble mai exact. Don’t do it, nu e cool să tragi de tine ca un cal; nu e cool să nu mai ai timp de tine, de oamenii dragi sau de hobby-urile care te fac fericit.

5.    Când îți zice lumea să înveți să spui ”NU”, chiar te învață de bine, ascultă-i, căci e spre binele tău.

6.    Știu că ai 2 cele mai bune prietene and that is awesome, dar nu le face centrul universului tău. Dă-ți voie să cunoști și alte persoane, dă-ți voie să te apropii și de alte fete. O să îmi mulțumești mai târziu.

Ar mai fi de scris, dar cred că rămân aici cu esențialul, așa, scurt și la obiect. Și ca să nu lăsăm totul în aer, am și câteva rezoluții pe anul 2024 și le las și pe astea aici, ca în caz că uit, să îmi amintesc că le-or văzut o grămadă de oameni și trebuie să mă țin de ele.

• Am părăsit un proiect de suflet și am mai renunțat la câteva atribuții pe care le aveam. De ce? Doresc ca 2024 să fie un an cu mai mult timp pentru mine, pentru facultate, pentru sport. Dacă printre rezoluțiile altora se întâmplă să fie și implicarea în alte activități extra, pentru mine e total opusul. Anul ăsta o să încetinesc și o să mă ocup de mai puține lucruri, o să spun și mai mult ”nu” și o să îmi recapăt spark-ul până la capăt.

• Vreau să mă implic mai mult în ce ține de hobby-urile mele – scris, citit, desenat, croșetat etc. Vreau să îmi iau energia de aici, să investesc în ele de toate, dar mai ales timp. Le-am neglijat prea mult în ultimii ani, lucru care n-o să se mai întâmple.

• Îmi propun să călătoresc mai mult. Să văd mai mulți munți din țara noastră, să văd mai des răsăritul/apusul din gară, să fie mereu valiza pregătită de un trip, așa, pe low budget, cât ne permitem. Dar prefer să fac asta în locul distracțiilor temporare de tip club care sunt mereu la fel.

• Doresc să îmi consolidez relația cu propria persoană, doresc să trec la nivelul următor de înțelepciune, doresc să mă bucur iar de viață din tot sufletul și să îmi dau un boost, din toate punctele de vedere.

• N-o să mai folosesc dating apps de acum înainte, orice ar fi. Sunt o pierdere de vreme, majoritatea oamenilor întâlniți acolo sunt oameni fără substanță, cu care nu poți purta conversații care chiar să îți aducă un real folos (și da, știu că toți știm asta, și eu știam asta, dar făceam o pauză câteva luni, apoi iar mai dădeam câte un swipe; iar asta nu se va mai întâmpla).

• Nu o să mai accept bare minimum de la nimeni din viața mea, oricine ar fi acea persoană. Știu ce am de oferit, știu că aș aduce un plus-valoare în viața oricărui om, așadar aștept același lucru în schimb.

Astea fiind spuse, dragilor, mă bucur dacă ați rămas până la final, căci față de alte articole, acesta a fost unul foarte subiectiv, plin de vulnerabilitate, dar, culmea, nu mi-a fost atât de greu să-l scriu pe cât aș fi crezut (cred că postatul o să fie partea mai grea, când o să realizez how much I have exposed myself și câtă lume îl va citi). Totuși, that is the beauty in it. Acuma, legat de persoanele din viața mea care se regăsesc în anumite povestiri de ale mele, well... avantaje și dezavantaje în a fi în viața unui scriitor (deși cred că sunt mai multe avantaje *wink*).

Am să închei cu ceva ce am scris pe instagram la poveste, chiar la trecerea dintre ani:

Când eram mică, nu înțelegeam de ce puneau ai mei atâta accent pe ”să fim sănătoși că pe restul le facem noi”. Acum înțeleg.

Doresc să fim sănătoși. Doresc să ne simțim îndeajuns. Doresc să avem destul. Destulă iubire, destulă sănătate, destulă fericire, destui oameni frumoși, destule amintiri, destulă viață.

Bucura-ne-am mai des de viață. Bucura-ne-am mai des de oamenii din jurul nostru. Bucura-ne-am mai des de lucrurile mici.

Bucura-ne-am destul!