iubesc prea mult (?)

Sunt eu ”too much” sau ești tu ”too little”?

Hi there, Daria pe fir. N-am crezut că o să iasă atât de repede un alt articol, dar cum inspirația vine de unde te aștepți mai puțin (în cazul ăsta de la o postare de pe instagram), well here we are.

Până să începem să discutăm pe baza întrebării lansate în începutul articolului, vreau să vă mulțumesc din suflet tuturor celor care mă citiți, mă distribuiți, îmi scrieți să îmi spuneți ce impact a avut articolul asupra voastră. Au fost câteva zile overwhelming, dar nu la modul ăla nașpa, ci m-am simțit ca un scriitor adevărat în acel timp și vreau să vă spun că mi-ați făcut cea mai mare bucurie din ultimul timp.

Acum gata cu dulcegăriile că după vă obișnuiți.

Am auzit cu toții măcar o dată sau am avut poate gândul de ”I am not good enough” și probabil o să dezbat și partea asta mai târziu, dar vi s-a întâmplat să vi se spună sau să simțiți că sunteți too much? Well, I did. Și mi se pare că nu se vorbește nici despre asta îndeajuns. Don't get me wrong, e absolut îngrozitor ca cineva să te facă să te simți că nu ești îndeajuns, că tot timpul ceva îți lipsește. Dar e la fel de rău să fii nevoit să te faci mic ca să fii plăcut.

Mi s-a spus de atâtea ori că sunt prea optimistă, prea înțelegătoare, prea drăguță, că pun prea mult suflet - în relații, în prietenii, în activități. Și auzind asta din stânga, din dreapta, de la oameni de diferite vârste, ajungi să îți pui singur întrebări. Concluzia? Maybe I am too much. Am simțit că acest ”prea” e o greșeală pe care trebuie să o repar, dar aveam să înțeleg mai târziu că asta era esența a cine sunt.

Dar până să ajung acolo, am încercat și m-am făcut mică - poate nu am mai râs la fel de tare, ci doar am chicotit puțin; nu am mai fost acolo pentru toată lumea, răspundeam poate mai greu și mai sec la mesaje; nu mă mai entuziasmam când prindeam sentimente pentru cineva și, cu atât mai mult, nu o mai arătam - nici persoanei în cauză, nici persoanelor din jurul meu. Mi-am domolit vocea, am înghițit în sec când poate, în alte situații, aș fi fost mai vocală. Mi-am cenzurat emoțiile și am încercat să mă modelez după cei din jur, dar nu realizam că pe zi ce trecea, deveneam la fel de insipidă ca ei. Strălucirea mea dispăruse, zâmbetul nu mai era le fel de larg, dar hei, măcar nu îmi mai spunea lumea că sunt ”too much”, corect? Dar, la final de zi, tot ce făceam era să mă pierd pe mine însămi, iar ăsta e cred că cel mai dureros lucru care se poate întâmpla.

De ce lumea se teme de oamenii care simt intens?

Există atâția oameni în jurul nostru care se bucură de fiecare moment la maxim, râd din toată inima, plâng fără rușine și iubesc până la capăt. Sunt acei oameni care ard, în loc să pâlpâie și, totuși, lumea îi privește parcă puțin îndoielnic. De ce se întâmplă asta?

Oamenii care simt intens nu știu să se prefacă.  Nu își reprimă entuziasmul doar ca să pară mai „cool”, nu își reprimă lacrimile doar pentru a nu deranja. Ei sunt vii, transparenți, adevărați. Și tocmai asta îi sperie pe cei care au învățat să își ascundă emoțiile.

Lumea s-a obișnuit cu măști. Cu zâmbete de politețe, cu răspunsuri reținute, cu sentimente filtrate. Un om care simte totul fără rețineri este ca o oglindă în fața celorlalți - o oglindă care le arată cât de mult s-au cenzurat pe ei înșiși. Și adevărul poate fi uneori inconfortabil.

Pentru că provoacă, fără să vrea, frica de vulnerabilitate

Trăim într-o societate care vede vulnerabilitatea ca pe o slăbiciune.

”Nu plânge, fii puternic!”

”Nu te atașa prea repede!”

”Nu arăta cât îți pasă!”

Genul ăsta de mesaje sunt atât de adânc înrădăcinate în mentalitatea colectivă, încât orice persoană care simte fără rețineri devine ceva ieșit din comun, devine un ciudat care n-a înțeles până acum cum merge viața.

Oamenii care simt intens sunt greu de încadrat în tipare. Ei nu pot fi convinși să iubească ”mai puțin”, să viseze ”doar cât trebuie”, să se entuziasmeze ”doar când e cazul”. Sunt imprevizibili, uneori copleșitori, dar mereu autentici.

Dar societatea vrea echilibru, vrea conformitate, vrea oameni care se potrivesc în cutii bine definite. Când cineva refuză să își cenzureze sufletul, amenință ordinea impusă. Iar ceea ce nu poate fi controlat… sperie.

Mulți oameni se tem să simtă, pentru că frica, suferința și pierderea sunt inevitabile atunci când trăiești cu sufletul larg deschis. Dar cei care îmbrățișează intensitatea știu că merită. Că iubirea, frumusețea, conexiunile profunde sunt mai importante decât orice teamă.

Ei nu își trăiesc viața cu jumătăți de măsură. Se lasă purtați de val, aleargă spre ceea ce iubesc, își asumă riscuri. Și de multe ori, asta îi face să pară ”exagerați” în ochii celor care preferă siguranța unei existențe previzibile.

Deși uneori sunt respinși, priviți cu neînțelegere sau numiți ”prea sensibili”, acești oameni sunt cei care aduc culoare în lume. E acel băiat care scrie poezii, e acea fată care pictează, acei copii care cântă sau dansează - sunt omuleții care transformă durerea în artă, care reușesc să exprime ceea ce tu nu ai avut curaj. Sunt acei oameni care își pun sufletul pe tavă, care, deși sunt răniți, o iau de la capăt, dar nu din naivitate; ci pentru că nu pun toți oamenii în aceeași oală, ei știu că există acolo, undeva, cineva care simte la fel de mult ca ei; ei nu o să își piardă speranța în umanitate după o inimă frântă, nu vor iubi mai puțin după mai multe lacrimi vărsate, ba din contră. Sunt oamenii care inspiră prin ceea ce sunt și la care te uiți și spui, în sinea ta, ”Mi-ar plăcea să fiu și eu așa”, pentru că acești oameni sunt reali, sunt autentici și nu încearcă să se conformeze unor tipare tâmpite, pe care tot societatea le-a impus. Ei sunt oamenii care nu trăiesc doar cu mintea, ci cu toată ființa lor, cu tot ceea ce ei sunt. Sunt cei care te vor face să simți, chiar și atunci când nu ești pregătit.

Și totuși, ni se cere să ne facem mici. De ce?

Pentru că oamenii care trăiesc pe jumătate nu știu cum să-i gestioneze pe cei care trăiesc pe deplin.

Sunt un uragan într-o cameră plină de lumânări aprinse. O explozie de râs într-o liniște care cere șoapte. O cascadă într-un pahar cu apă. Și de atâtea ori, m-au făcut să simt că e greșit.

Mi-au spus că sunt prea intensă, că vorbesc prea mult, că iubesc prea tare. Că strălucesc prea puternic, că sunt prea sensibilă, că simt prea profund. Că tot ce sunt e „prea”. Am început să mă întreb: unde e linia dintre a fi suficient și a fi prea mult? Cine a trasat-o? Cine a decis că trebuie să existe o măsură corectă pentru cine sunt?

Așa că am încercat să mă micșorez. Mi-am modelat râsul, l-am făcut mai discret, mai „acceptabil”. Mi-am înghițit lacrimile, pentru că vulnerabilitatea îi face pe oameni să se ferească. Mi-am ascuns entuziasmul ca pe un secret rușinos, pentru că lumea preferă reținerea în locul pasiunii. Am încercat să-mi dozez iubirea, să o ofer cu grijă, să nu deranjez, să nu sperii.

Dar sufletul meu nu crede în jumătăți de măsură.

Când iubesc, ard.

Când sunt fericită, strălucesc.

Când sufăr, mă frâng.

Și chiar și atunci când mă frâng, o fac în mii de culori.

Sunt prea mult doar pentru cei care nu sunt obișnuiți să simtă cu adevărat. Pentru cei care au învățat să își cenzureze emoțiile, să le închidă într-o cutie, să le dozeze cu atenție ca nu cumva să incomodeze.

Dar eu nu vreau să fiu un compromis.

Nu vreau să-mi îmblânzesc sufletul doar pentru a fi mai ușor de acceptat. Nu vreau să-mi sting focul doar pentru că unii oameni preferă lumina difuză. Nu vreau să fiu mai puțin doar pentru că altcineva nu știe cum să mă primească în întregime.

Vreau să fiu eu, cu tot tumultul ăsta de emoții. Și vreau să mă las să simt. Vreau să nu mai ofer atâta putere celor din jurul meu, astfel încât eu să mă fac mai mică pentru ei. Vreau să fiu all in în tot ceea ce fac și cu oamenii dragi sufletului meu.

Are Cojo o piesă tare mișto (și o să vă las link aici) și vorbește exact despre asta.

”Mă tot abțin, aș vrea când râd să nu mă controlez

Aș vrea să râd ca un copil

Aș vrea să îi răspund când văd mesajul imediat

Aș vrea să nu par ocupat doar ca să nu par disperat”

Așadar, as usual, pe final, vine mama Daria cu un sfat - să nu îți mai fie frică să simți! Lasă-te să simți, lasă-te să cazi, lasă-te și apoi învață. Dar nu lăsa o singură persoană să îți distorsioneze percepția asupra întregii lumi. Ție nu îți place când ești pus/ă laolaltă cu restul, așa-i? Atunci nu o face nici tu. Nu toți oamenii sunt la fel. Dar nu poți vedea asta de propriile ziduri - nu pot nici alții să te cunoască cu adevărat, dar nici tu pe ei, căci te-ai înlănțuit singur cu speranța că acele ziduri te vor proteja de o altă dezamăgire. Dar cum să mai simți dezamăgire, dacă tu nici iubire nu te mai lași să simți? Și nu, nu vin la pachet. Dar experiențele alea nasoale au și ele un rost - trebuie să înveți ceva din ele (despre tine, despre oameni, despre relații). Dacă nu ai fi trecut prin ele, nu ai fi fost omul care ești astăzi.

Cum te poți bucura de lumină dacă tu nu ai cunoscut niciodată întunericul?

Dacă ai trăi mereu în lumină, ai mai ști să o prețuiești? Dacă nu ai cunoscut niciodată frigul, ai mai înțelege cât de prețioasă este căldura? Dacă nu ai pierdut niciodată, ai mai ști ce înseamnă să ai cu adevărat?

Ne dorim fericire continuă, zile blânde, inimi senine. Vrem doar începuturi fără finaluri, doar iubire fără teamă. Dar viața nu funcționează așa. Viața îți oferă lumina, dar doar după ce ai rătăcit prin întuneric.

Nu ai cum să știi cât de frumoasă este dimineața dacă nu ai fost vreodată treaz într-o noapte fără sfârșit. Nu ai cum să înțelegi bucuria iubirii dacă nu ai simțit absența ei ca pe un gol în piept. Nu ai cum să apreciezi liniștea dacă nu ai trecut prin furtuni care te-au zdruncinat până în adâncuri.

Uităm că întunericul nu vine să ne distrugă - vine ca să ne învețe să vedem. Te pune față în față cu tine însuți, fără măști, fără iluzii. Te obligă să cauți sens, să înțelegi ce e important, să descoperi ce ai ignorat atâta timp. Îți arată oamenii care rămân lângă tine când nu mai ai nimic de oferit, îți arată forța pe care nu credeai că o ai, îți amintește că ești mult mai mult decât ai crezut vreodată.

Și apoi, într-o zi, după ce ai mers atât de mult prin întuneric încât ai început să crezi că lumina a fost doar un vis, ea apare. Uneori subtil, ca o rază timidă strecurată printr-o crăpătură. Alteori brusc, copleșitor, ca un răsărit care îți inundă sufletul. Și atunci, pentru prima dată, o vezi cu adevărat. O simți. O înțelegi.

Nu, întunericul nu a venit ca să te piardă. A venit ca să îți arate cât de frumoasă e lumina.

Și acum știi.

Și acum, în sfârșit, trăiești.

Trăiește! Dar mai ales pentru tine. Fii cum vrei tu să fii - iubește cu patos, iartă plin de speranță, entuziasmează-te la lucruri mici, zâmbește fiecărui om! Doar fii real. Fii autentic. Nu, nu ești ”too much”, ești doar cineva care simte cu adevărat, căruia nu îi e frică să fie vulnerabil, care nu poartă măști și nu ascunde sentimente doar ca să se conformeze unor standarde.

Lasă-i pe alții să iubească cu jumătăți de măsură, tu iubește cu toată inima ta!