sexul e overrated

Hi there, Daria pe fir. Un alt trip, o altă poveste, un alt articol. Eram azi dimineață (de fapt la amiază pentru că a fost prima noapte din această sătămână în care chiar m-am odihnit și am dormit ca omul) cu cea mai bună prietenă a mea la cafea. Și desigur că acolo se nasc cele mai deep conversații. Practic așa a luat naștere cofiladaria pentru cine știe și a citit articolul de început. Oricum, am multe de zis, multe frustrări acumulate, multe întrebări, multe nedumeriri și nu știu cât de lung va fi acest articol inspirat din ”podcastul” nostru de dimineață.

Bă e greu. Cu asta încep. E al dracu de greu în ziua de azi în ceea ce privește dating-ul. Și nu doar că e greu, dar e rău. Și sunt atât de multe motive prin care îmi pot susține afirmația asta, însă principalul pe care vreau să îl am în prim-plan în acest articol e – Interacțiunile umane sunt oversexualised. Totul se rezumă la sex, totul trebuie să ducă în direcția aia and I am so tired of this.

Pfu, am prea multe de spus și mi se amestecă toate ideile în cap și nu găsesc o ordine logică a lor. Dar cred că o să mă las să scriu ”la liber” și vedem la final dacă a ieșit sau nu.

E greu ca în ziua de azi să fii genul de fată (de fapt, nu, nu o să apelez la specificitatea de gen, chit că mă refer la mine); e greu ca în ziua de azi să fii genul de persoană care nu consideră sexul drept pionul principal dintr-o relație. Nu mă înțelegeți greșit, este important să existe chimie între parteneri, e important să nu neglijați acest aspect al relației, dar come on, degeaba aveți chimie-n pat dacă în afara dormitorului nu rezonați. Relațiile astea interumane se clădesc pe emoție, pe conexiune, pe energie, înțelegere reciprocă etc, iar dacă comunicarea și dedicarea sunt acolo cum ar și trebui să fie, eu sunt de părere că puteți rezolva și eventualele incompatibilități din pat.

Unde bat cu toată chestiuța asta? Revin la prima mea afirmație – relațiile interumane sunt oversexualised. Și vă dau un exemplu concret. Ieșiți la un date. Vă simțiți minunat, merge totul ca pe roate și unul propune să mergeți acasă împreună (la el sau la ea, după caz). Urmează întrebarea roșie – de ce trebuie să se termine cu sex? Sau cu momente care să o ducă într-acolo. Ce ziceți dacă am normaliza ideea asta de a petrece apoi noaptea împreună, dar doar vorbind, râzând, ținându-ne în brațe și dormind apoi împreună?

Știu ce o să îmi spuneți – păi cum, se știe deja că asta e o invitație către sex, iar dacă accepți, înseamnă că accepți și ce urmează să se întâmple. Și chiar și așa, nu trebuie să se termine cu sex, că nu ești obligat.

Legat de prima afirmație... nu sunt de acord. Doar pentru că generația asta a sexualizat totul și a asociat chestiuțele astea două între ele, nu înseamnă că e ceva normal sau că ar trebui să fiu de acord cu asta.

Legat de a doua... sunt de acord, nu ești obligat să faci nimic din ceea ce nu vrei. Dar hai să ne gândim cât e de inconfortabil să îi spui unui om ”nu”? Pentru că, surprize surprize, te poți săruta cu un om – pe ringul de dans, în pat sau oriunde altundeva, fără ca scopul tău final să fie acela de a face sex. Gesturile astea de afecțiune drăguțe și vorbele dulci ar trebui să fie, dar nu doar așa, ca să îți atingi un astfel de scop.

Pentru că în ziua de azi e mișto să fii indiferent. E mișto ”să fii misterios”. E mișto să nu arăți că îți pasă. Also casual sex is cool. Să irosești timpul oamenilor fără să spui ce ai în gând de la început e cool. Să dai speranțe false e și mai cool. Ne jucăm cu sentimentele oamenilor de parcă am fi îndreptățiți să facem asta.

Mă mai întreabă rudele cum de n-am pe nimeni. Și rudelor mai îndepărtate mereu le spun că nu îmi doresc, că n-am timp cu facultatea, dar desigur că astea-s niște scuze ca să scap ieftin. Ba da, îmi doresc, iar timpul mi-l găsesc pentru cine merită, mereu o voi face. Dar I guess I am too old-fashioned și pun accentul pe cu totul alte vorbe sau gesturi. Also majoritatea își dorește să se distreze. Și nu e nimic rău în asta. Am încercat și eu asta și să fiu ”în ton cu lumea”. Dar nu e de mine. Problema nu e că există diferențele astea. Problema e când două persoane care caută lucruri diferite se întâlnesc, iar cea care caută doar distracție nu știe să comunice aspectul ăsta. Nu e nimic greșit în a vrea lucruri diferite, bă da spune-i bă la om, nu-l lăsa să se atașeze prea mult de tine, nu îi da speranțe false ca după ce ți-ai îndeplinit obiectivul să pleci. E de căcat. Și ești de căcat dacă faci asta. Dar cum spuneam, totul se rezumă la sex.

Pe lângă că interacțiunile umane au devenit oversexualised, sexul în sine, ca act, a fost devalorificat. Nu îți zice nimeni să aștepți până la căsătorie. E bine să experimentezi. Pentru că prin diferite interacțiuni nu doar că îi cunoști pe alții și te pui în diferite situații, ci cunoști diferite versiuni ale tale, te cunoști mai bine pe tine însuți. Dar, la final de zi, de ce e atât de fun să mergi prin patul a 50 de persoane? De ce alegi să oferi afecțiune și cuvinte dulci unei persoane când știi din start că tu te plictisești după 3 săptămâni? De ce o pui să treacă prin asta? Pentru că sentimentul ăla de confuzie te mănâncă pe interior. Adică putem să petrecem noaptea împreună și să ne comportăm ca un cuplu în anumite situații, dar responsabilitățile nu ni le asumăm, iar dacă am vreo problemă sau vreau să ieșim undeva în oraș, nu pot face asta, pentru că nu suntem împreună și nu pot avea parte de full package. Well, you know what, nimeni nu merită jumătăți de măsură. You are either all in, or you just back off. Nu îți dă nimeni niciun drept să te joci așa cu oamenii. Indiferent de ce vrei, de unde vrei să ajungi etc.

Știți când spuneam mai sus ce cool e să nu îți pese? Hai să vă zic ce mi se pare mie cool și ce aș vrea să pot face fără să îmi pun singură o mie de întrebări.

Vreau să îți arăt că îmi pasă – fie că îți gătesc, fie că îți iau o mică atenție că poate mi-a amintit de tine și de un subiect pe care l-am discutat, fie că sunt mai afectuoasă cu tine decât cu alte persoane.

Vreau să pot răspunde instant la mesaje dacă eram cu telefonul în mână sau le-am văzut atât de repede, fără să îmi pun problema că cealaltă persoană o să creadă că sunt ”disperată”.

Vreau să nu mai jucăm joculețele astea de clasa a7a când o facem pe-a inabordabilii sau pe-a misterioșii, doar pentru că dacă te lași cunoscut de cineva anume, ”te lași prea ușor, pentru că băieții vor un challenge”. Da, băieții vor un challenge. Bărbații doresc claritate, siguranță și stabilitate, nu doresc să își complice viața.

Vreau să normalizăm faptul că încă suntem majoritatea pe banii părinților sau lucrăm, dar pe bani puțini, iar întâlnirile fancy cu nota de 250 lei nu sunt un must. Ba din contră, plimbările prin parc, mersul la o înghețată, un picnic (pe malul Crișului în cazul meu) sunt întâlniri de 100x mai bune, mai confortabile și mai intime.

Vreau să normalizăm ideea că nu contează marca unei mașini sau dacă are mașină. Nu ai? E ok, mergem amândoi cu tramvaiul.

Vreau să mă las așa hopeful cum sunt, vreau să mă las să dau frâu sentimentelor și gesturilor fără să pară că e too much.

Vreau să îți scriu o scrisoare pentru că atât de mult însemni pentru mine și vreau să o ai amintire în caz de uiți asta vreodată.

Nu știu despre voi, dar pentru mine, un sărut pe frunte, pupatul mâinii sau ținutul de mână pe stradă au ajuns gesturi mai intime decât sexul. Exact ce vorbeam mai sus despre devalorificarea actului sexual. Păi pentru mine, ținutul de mână pe stradă, înseamnă asumare, înseamnă că ce e între noi e pe bune și nu îți e frică că te-ar putea vedea altcineva, care să ”îți trice combinația” cu alta cel mai probabil.

Băieții mei, cum îmi place să le zic, cei din grupul meu din Oradea, vă zic sincer că îmi setează standardele pentru cel ce va veni. Mă pupă pe frunte sau îmi pupă mâna, îmi deschid portiera/ușa într-un local, când mergem pe trotuar mă mută mereu astfel încât ei să fie spre stradă; îmi aduc de mâncare dacă nu mai am/nu mă simt bine, mă duc/ mă iau de la gară pentru ca nu am mașină; îmi ascultă dramele și eșecurile cu băieții și se miră și ei de ce specimene dau; îmi trag scaunul înainte să mă așez la masă, îmi iau flori de nicăieri sau îmi iau paltonul și mă îmbracă când ne ridicăm de la masă. Gesturi atât de mici, dar atât de importante. Iar pentru asta îi iubesc de mor. Și-s zilnic recunoscătoare pentru ei (fie vorba, scriu asta pe tren, când mai am 12h până să ajung acasă și mă gândesc că tare dor mi-a fost de ei săptămâna asta).

Vreau să putem merge la teatru. Vreau să stăm până dimineața să vorbim, să ne cunoaștem și să povestim tot ce se poate. Vreau ca lumea să arate că îi pasă. Chestia asta cu cold hearted bitch sau traumatised ass nu își au locul. Hai să realizăm că avem o vârstă. Și pe lângă asta, cum poți să îmi spui că o singură persoană te-a făcut să nu mai ai încredere în oameni? Sau două persoane, sau 3 sau 10? Nu putem generaliza. Și să fim serioși, la 20 și puțin de ani, nu ai dat probabil de nici jumătate din oamenii care te vor dezamăgi. Dar nu-ți poți pierde încrederea chiar așa în umanitate. Pentru că încă n-ai dat nici de cei ce te vor iubi.

Suntem înconjurați de oameni și situații superficiale. Sau poate suntem o generație prea tristă, așa cum am văzut undeva scris.

Suntem aici, azi, dar încă ne concentrăm pe ieri.

Suntem împreună, dar mai departe ca niciodată.

Suntem peste tot și totuși nu am găsit un ”acasă”.

Suntem cu toți și în același timp cu nimeni.

Dar ar fi așa frumos să fim. Să încercăm. Să demonstrăm.

Unii cu alții și nu împotrivă.

Împreună și atunci când răsare soarele, nu doar la lumina lunii.

Împreună împotriva lumii și nu a iubirii.

Să ne bucurăm de suflet și mai puțin de trup.

Să plângem mai mult de fericire, decât de inimă frântă.

Să visăm cât de departe vedem cu ochii, nu să îi închidem la primul pas.

Să fim motivul din spatele unei zâmbet, nu cel din spatele unei perne ude.

Să ne bucurăm că suntem.

Sau că vom fi.

Sau că putem fi.

Să ne bucurăm simplu.

Viața nu are scurtături, dar poate fi simplă.

Noi putem fi simpli, dar alegem să ne încurcăm.

Cu toate astea, hai, suflete, visează!

Visează cu patos!

Visează azi, visează mâine.

Hai, suflete, iubește!

Pe mine, pe el, pe ea.

Hai, suflete, râzi!  

De mine, de tine, de amândoi.

Hai, suflete, să încercăm,

Să nu existe eu, ci să fim amândoi!

Am scris articolul ăsta cumva pe nerăsuflate, dar cumva cu greu pentru că nu reușeam să pun în cuvinte ceea ce simt. Am scris articolul cu câteva lacrimi în ochi cărora aș vrea să le dau curs, dar mă inhibă ceilalți pasageri. Am scris, gândindu-mă la cât e de frumos să îți pese. Am scris cu gândul la toți cei care împărtășesc toate aceste trăiri și ideologii. Am scris și am schimbat registrul spre final, fără vreo intenție inițială de a face asta. Am scris. Pentru că pentru mine, scrisul e terapie și aveam nevoie de asta.

Apropo, se zice că ”Dimineața e pentru cei ce iubesc”. Păi, la cât mai multe dimineți tuturor, atunci!