pagină de jurnal - octombrie în regăsirea sinelui

Hi there, Daria pe fir. Doamne, dor mi-a fost să spun asta. Sinceră să fiu, aș putea băga și scuza cu ”n-am avut inspirație, de asta n-am scris nimic”, dar nu a fost doar atât. Am avut viața un pic pe fast forward în ultimele 2 luni, astfel că nu mi-am mai lăsat timp pentru ceea ce mă face cu adevărat împlinită, și anume să (vă) scriu.

Și am multe despre care v-aș putea spune - cum e să pierzi oameni pe care cândva îi numeai familie, cum e să îți ”învingi” dependența asta socială ca extrovertit, v-aș putea povesti câte ceva și despre dating, dar cred că o să las cuvintele să curgă și vedem dacă abordez un singur subiect sau 10.

Am văzut recent un citat pe pinterest care mi-a atras atenția, și anume

October is about trees revealing colours they have hidden all year. People have an October as well.

Și n-am să vă mint, it kinda got stuck with me. Simți că îl cunoști pe cel de lângă tine, simți că el te cunoaște și te înțelege cum nu a mai făcut-o nimeni până atunci și, dintr-odată, se destramă totul. Ajungi în situația în care tot ce spune sau face persoana respectivă e questionable, te îndoiești de orice mișcare, iar în mintea ta sunt tot felul de întrebări: ”Oare X a fost așa mereu și e vina mea că nu am observat?”, ”Cum am putut să nu îmi dau seama?” și, veșnicul ”Ce am făcut ca să merit eu asta?”.

Răspunsurile, ei bine, sunt variate, dar, în general, nu e vina ta că nu ai văzut-o venind. Poate așa îi joacă pe toți din jur și e un manipulator emoțional extraordinar. Sau poate ai trecut tu cu vederea anumite situații, doar pentru că alegeai să vezi partea frumoasă din acel om. Da, e foarte posibil ca acel om să fi fost mereu așa. Sau mai există și posibilitatea să se fi schimbat între timp. Oricum ar fi, sunt aspecte ce nu țin de tine în niciun fel.

De ce tocmai tu?

finding yourself

Poate ai fost omul nepotrivit la momentul nepotrivit, un fel de ”victimă de oportunitate”, as they call it în criminalistică. Poate, prin latura ta empatică, a văzut în tine o strălucire pe care au luat-o drept vulnerabilitate și s-a gândit să folosească asta împotriva ta.

Cert e că oamenii mint. Ascund lucruri. Fug de discuții și de responsabilități.

Și de cele mai multe ori, nu are de-a face cu tine, ci cu ei. Sunt momente în viața unui om în care îi poți oferi și luna de pe cer, dar asta nu îl va împiedica din a face ceea ce e obișnuit să facă. Pentru mulți, minciuna e văzută ca o cale de scăpare, au impresia că evită anumite discuții care pot degenera în certuri, au impresia că îți fac un favor dacă se ascund de tine, când, la finalul zilei, reușesc să facă, de fapt, contrariul.

Știți că se spune că atunci când cineva îți arată cum e el de fapt, iar prietenia se rupe, tu nu ai pierdut nimic. Ei bine, eu n-o văd chiar așa. Pe moment pare că pierzi totul. Simți cum sentimentul de singurătate ia locul aerului din cameră și, chiar și pentru un moment, simți că nu mai poți respira. Pentru că dau năvală peste tine toate amintirile din ultimii ani, toate momentele împărtășite.

Ați pățit vreodată să vă avântați în ceva datorită vorbelor ademenitoare ale unei persoane? Îți promitea că o să fie așa, că o să faceți știu eu ce, că vin și X cu Y și o să iasă ceva de neuitat. Iar pe măsură ce promisiunile continuau, scepticismul tău dispărea și el treptat, până era înlocuit de un entuziasm absolut debordant. Toate astea pentru ca, în final, cu puțin timp înainte ca totul să se materializeze, să ți se spună că planurile s-au anulat și toată lumea stă acasă.

Ei bine, așa m-am simțit și eu. Am simțit că pierd ceva ce încă nici n-am avut. Am simțit că pierd timpul cu acele persoane care, până în acel moment, părea nelimitat. Am pierdut partea din mine care mai spera că va găsi acest click în alte persoane din jurul ei.

N-am să vă mint, nu mi-am recâștigat acel click,

continui să am reticențe față de persoanele noi din jurul meu. Le povestesc chestii din trecutul meu, pare că mă deschid, dar nu mă las citită. Nu, nu e vorba de misterul ăla de căcat de tot încearcă lumea să-l folosească în dating (care, btw, it sucks, dar o să mai vorbim despre asta). E vorba de lipsa de încredere în oameni. E vorba despre cum persoanele care știau de la cel mai nesemnificativ până la cel mai important aspect al vieții mele sunt complet străine față de mine acum.

V-am spus asta acum și am descris în amănunt sentimentul de atunci pentru că nu mă mai mișcă acum.

E drept că nu mă mișca nici atunci, la scurt timp după. De ce? Nu mă consider vreo insensibilă (deși am întrebat un psiholog la un moment dat despre reacția mea), ci mi s-a explicat că am evoluat și am învățat să setez limite între mine și cei din jur și să stick to them (ca fun fact, râdeam cu băieții mei că de acum nu mai pot spune că-s ”mentally unstable” când mă pălește o schimbare de asta de dispoziție, că până și psihologul mi-a spus că-s perfectly fine; so you can propose to me, I am emotionally available and healed :) ).

Facem haz de necaz, că e cel mai bun coping mechanism pe care majoritatea îl are. Fiți siguri că am lucruri care încă mă triggeruiesc, lucruri de care încă nu m-am ”vindecat” și, cel mai probabil, așa o să fie toată viața pentru fiecare dintre noi. Liniștea și pacea, deși par atât de ușor de obținut, nu sunt.

Liniștea nu e doar atunci când ești singur acasă și nu se aude niciun zgomot în cameră.

Pacea nu e când ești doar tu cu tine, pe o bancă-n parc, admirând trecătorii și frunzele căzând alene. Liniștea, pacea, sunt deja ca niște condiții umane care, dacă mă întrebați pe mine, par greu de atins. Mereu va exista ceva care să-ți perturbe gândurile sau dispoziția. Întrebarea e - te poți deconecta de la cotidian măcar pentru 5 minute? Te poți lăsa purtat de acest vid al sentimentelor, fără a fi influențat de vreun factor extern?

Îmi aduc aminte în liceu, când profa de biologie ne-a întrebat: Ce văd oamenii orbi? . Inițial, îmi amintesc niște râsete, cumva apărute pe bună dreptate, căci întrebarea părea absurdă. Apoi, un coleg a spus cu voce tare: ”Negru”.

Profa ne-a zâmbit și ne-a spus ”Nu văd negru. Oamenii orbi nu văd nimic. Dar e un concept abstract și greu de înțeles pentru noi, ceilalți. Cum ți-ar putea spune un om orb că vede negru, dacă el nu a putut distinge niciodată culorile? Dacă închizi ochii da, vezi negru, dar ei nu asta văd.”. Următorul lucru pe care mi-l amintesc e că ne-a pus încă o întrebare: ”Voi puteți vedea ce e în spatele vostru? Dar fără să vă întoarceți capul. Ce vedeți?”. Noi am răspuns în cor: Nimic. Exact acesta era și răspunsul, oamenii orbi nu văd nimic.

Ce legătură are povestea asta cu ce spuneam mai sus?

Trebuie să învățăm cum să nu ne gândim la nimic. Pentru că, de cele mai multe ori, acea pauză pe care o ai tu cu tine când te oprești în parc se transformă într-o pauză de stat pe telefon, de ascultat același playlist pe repeat sau de vorbit la telefon cu cineva. Pauza aia trebuie să fie, cu adevărat, o pauză. De la viață, de la probleme, de la oameni, name it as you want.

Am învățat să mă bucur de propria mea prezență. Am învățat că dependența mea față de cei din jur venea dintr-o frică de singurătate (încă o am, stați așa că nu m-am healuit de tot), însă ce vreau să spun e că era și este o frică pe care eu o alimentez, conștient sau nu.

Când aveam puțin timp liber, voiam să ies cu cineva, la o cafea, la o plimbare, oriunde, doar să am pe cineva lângă mine (bine, evident că aici conta și persoana, nu era binevenit în ecuația asta oricine).

Dacă voiam să merg la vreun eveniment din oraș, nu o mai făceam dacă prietenii mei nu mergeau.

Nu puteam să mă plimb, încet, cu pași parcă obosiți, singură prin oraș. Cum să creadă lumea că eu mă plimb de nebună singură, fără vreun scop anume?

Ce nu realizam eu atunci e că, oricum ar fi fost, nu mă plimbam de nebună, Scopul plimbării era să-mi limpezesc mintea. Scopul era ca eu, în final, să mă simt cu măcar 1% mai bine decât o făceam înainte de a mă plimba.

Ce nu realizam e că you are such a fool dacă lași experiențele să treacă pe lângă tine, doar pentru că prietenii tăi nu rezonează cu ele.

Da, oamenii sunt ființe sociale și nu suntem făcuți să stăm singuri. Dar e al naibii de important să valorifici și să apreciezi timpul pe care îl petreci tu cu tine. Ești cel care te cunoaște cel mai bine din toată lumea asta. Ești cel mai mare critic și, în același timp, cel mai mare admirator al tău. Ești singurul care știe cu adevărat ce e în interiorul tău și ești singurul care va ști mereu adevărul despre situațiile ce te implică direct.

Sau cel puțin ar trebui să fii.

finding yourself

E atât, dar atât de important să te cunoști pe tine însuți, pentru că doar așa vei avea succes în relaționarea cu cei din jur. Vorbeam cu cineva zilele trecute că mie, personal, mi se pare a big red flag ca persoană să nu poți spune 3 calități și 3 defecte de-ale tale, cu timp de gândire maxim 10 secunde. Think it this way:

O persoană care va ști să își expună 3 calități e o persoană cu îndeajuns de mult respect și stimă de sine, încât să aibă limitele emoționale destul de bine puse la punct. E o persoană care știe ce are de oferit și nu se dă în lături de la a arăta asta celorlalți.

O persoană care va ști să își expună 3 defecte e o persoană aware. E o persoană care știe că are și părți la care trebuie să mai lucreze și care, sperăm noi, la final de zi nu-ți va spune într-o ceartă ”Mda, scuze, așa sunt eu”, cause that is bullshit.

O persoană care trebuie să se gândească la ce calități are (și fie vorba, am ales exemplul cu 3, doar 3) sigur are probleme cu stima de sine. E persoana care, la un interviu pentru job, deși poate posedă capacitățile necesare acelui post, nu-l va trece, pentru că nu a știut să își facă reclamă. E drept că acțiunile nu se pupă cu vorbele, în cazul anumitor oameni, dar cred că v-ați dat deja seama că nu despre categoria aia de omuleți vorbesc. Apropo de asta...

Dating-ul in your early 20s still sucks

Personaje sunt multiple, dar se pare că orice atragi, parcă tot nu e ceea ce cauți tu. Ai rezonanță emoțională, nu ai de aia fizică și invers. În altă situație nu îți place contextul în care v-ați cunoscut. Și, fie vorba între noi, acest endless swiping pe tinder sau bumble nu îți aduce nicio satisfacție, poate doar un boost de moment.

Într-un moment vrei that old love, ruptă din filme în care dansați în ploaie, îți rupe o floare si ți-o pune timid în păr, gătiți și dansați împreună în mijlocul bucătăriei și explorați lumea de mână.

finding yourself

În momentul imediat următor îți pierzi speranța că mai există oameni de genul și preferi să rămâi singur.

Scriind toate astea, mi-a venit o idee, și anume să fac un articol bazat pe un chestionar la care voi veți răspunde, fete/băieți, legat de dating-ul in your 20s, despre ce caută lumea în ceilalți, ce turn offs sunt des întâlnite și care e părerea omuleților despre relații, commitment și dating apps.

Atunci, you know what, așa o să facem, când o să am întrebările, o să vă las chestionarul în story pe instagram, că tare-s curioasă de răspunsuri. Și facem împreună, ca la bac, analiză pe text și puțiiiină statistică.

Până la următorul articol, o să vă las cu paragraful meu de încheiere, as usual cât se poate de motivațional și de real, ca și cum aș vorbi cu mine în oglindă.

Fii propria ta carte de vizită! Potrivește-ți vorbele cu acțiunile! Comunică și ascultă pentru a înțelege, nu doar pentru a-ți aștepta rândul. Învață să te prioritizezi. Învață să fii singur. Enjoy your own company pentru că, la final de zi, you are all you got, so make it count.

Always remember that your presence in this world is making a difference, it's up to you if it's in a good way or not.