empatie, iertare& limite

Instagramul mă bombardează zilele astea cu tot felul de citate și reels-uri despre self-development, healing, leaving people behind, iar cele mai multe sunt legate de iertare.

Hi there, Daria pe fir - azi vorbim despre oameni, despre greșeli, despre scuze și iertare. E un subiect chiar sensibil și care probabil necesită o dezbatere mai lungă decât voi face eu aici (dar încercăm totuși să îl acoperim). Pentru că de ce să țin un jurnal când pot posta totul pe blog, așa-i? Recent am spus că blogul ăsta e ca o poartă spre sufletul meu - îmi cam pun ideile pe masă și, ca orice scriitor, mă inspir din fapte reale.

Bun, revenind. Ni se predică încă din copilărie că trebuie ”să iertăm greșiților noștri” și cumva sunt de acord. Bănuiesc că nu ținem ranchiună ani de zile celor ce ne-au greșit , nu? Deși băieții din Criminal Minds ar avea contraargumente la asta. Ideea e că la un moment dat în viața asta, tot o să treci peste ce ți-au făcut alții, dar de uitat mă îndoiesc că o să uiți.

Da, suntem oameni și toți greșim. Da, în 99% din cazuri, vina e împărțită (dar desigur, proporțiile sunt diferite, nu prea avem cazul ăla de 50/50). Ah și mai e vorba aia ”Orice om merită a doua șansă”. Ce e dificil în toată povestea asta e că iertarea e ceva subiectiv, nu există un tipar după care să te iei și cu siguranță o minciună, de exemplu, nu are aceleași repercursiuni în fiecare situație.

Cum știi când cineva merită să fie iertat după ce ți-a trădat încrederea? Ce garanție ai că nu o va face din nou? Pentru că așa funcționează încrederea - odată pierdută, începi să te îndoiești de orice scoate persoana aia pe gură. Și nu e de blamat, corect?

Nu mă înțelegeți greșit, că nu sunt justițiarul cu mantie și prind ”răufăcători” ca-n Scooby-Doo, căci există și așa-zisele ”minciuni nevinovate”, când mănânci plăcinta bunicii, cu toate că e arsă la fund sau când îi spui prietenului tău că ești pe drum, când de fapt abia ieși din casă. Eu, aici, targetez situațiile care încalcă principiile unei relații umane. Targetez situațiile în care oamenii îți oferă așa-zisa lor ”protecție” pe care tu nu ai cerut-o.

Dacă mă întrebați pe mine, adevărul mereu doare - fie că el nu îți reciprochează sentimentele, fie că rochia aia chiar te face să arăți grasă, fie că îți spune un prieten că felul în care tu ai acționat este greșit. Toate dor, într-o proporție sau alta, dar la final de zi, pe cine apreciezi mai mult - pe cel care te-a mințit frumos sau pe cel care a încercat să îți deschidă ochii, spunând lucrurilor pe nume? Răspunsul ar trebui să fie pretty obvious, dar tocmai din cauza diversității care există pe planeta asta, normalul meu este anormalul altuia.

E perfect în regulă că suntem atât de diferiți, reușim să învățăm unii de la alții și nu ne plictisim. Însă moralitatea, în mare parte, nu mi se pare că ar trebui să fie atât de relativă (subliniez în mare parte; nu intru în polemici, dar sunt situații în care ideologiile încă se bat cap în cap, de obicei fiind aici vorba de conflictele dintre generații). Ce vreau să zic? Toate relațiile interumane se bazează (sau ar trebui) pe câteva principii, însă pentru mine, cele mai importante ar fi respectul și sinceritatea. Din punctul meu de vedere, fără astea două, nu poți construi nimic frumos și de durată.

Fără sinceritate, nu există încredere. Iar fără respect... ei bine, fără respect nu există nimic. Este și aici o discuție pe care am tot văzut-o:

1. Respectul se câștigă, indiferent de vârstă și statut social.

2. Respect de la început pe toată lumea, până îmi oferă un motiv să n-o mai fac (mie una parcă mai mult îmi surâde asta, dar fiecare cu părerea lui).

Cunosc persoane care preferă să nu știe adevărul, așa dureros cum e el. Știți cum e, nu? Ce nu știe, nu afectează. E ca și cum partenerul știe că ea mai calcă strâmb în relație, dar preferă să nu i se vocalizeze acest lucru și să trăiască în mica lui bulă perfectă, ferită de realitate, cum că, de fapt, relația lor funcționează în ciuda infidelității ei. Înțeleg că de cele mai multe ori e greu să acceptăm realitatea. E greu să știm că nu noi suntem acea persoană, că nu noi vom fi cei promovați, că nu noi suntem primii invitați la un grătar. Dar, hei! Lumea asta e mare și pe lângă faptul că e loc pentru toată lumea, există și omuleți potriviți pentru fiecare, indiferent că vorbim de cercurile sociale sau relațiile amoroase.

De ce să ne prefacem că lucrurile nu se întâmplă, when in fact they do? De ce să închidem ochii, să ne mințim singuri că totul e bine și frumos când de fapt nu e? De ce să nu știi? De ce nu vrei să afli? În general, când ai de făcut o decizie, iei în considerare toate aspectele, te uiți la problema aia din toate unghiurile și abia apoi hotărăști ce urmează să faci. De ce să nu aplici același raționament și în relațiile cu oamenii din jurul tău?

Și pentru că pânza asta de păianjen seamănă cu un loop inifinit, mai avem o ramură aici - oamenii care te informează. Pot avea intenții bune care să te ajute în a te îndepărta de niște oameni toxici din viața ta sau pot înflori totul în așa fel încât, din varii motive, să tulbure spiritele într-un interes propriu. E bine, întotdeauna, să asculți ce are acest ”informator” de zis și, mai apoi, să confrunți persoana direct implicată și să asculți și varianta ei de poveste.

Acum că am acoperit cât de cât partea asta, hai să ne întoarcem la acești ”protectori” pe care îi găsești la tot pasul și cărora le e foarte ușor să țină secrete față de tine, băgând o scuză des întâlnită, și anume ”nu voiam să te rănesc, încercam doar să te protejez”. Ok Mother Teresa, în primul rând nu-mi oferi ceva pe care nu l-am cerut, ascunzându-te în spatele măștii bunului samaritean. În al doilea rând, nu decizi tu pentru mine. Tu nu ești eu, nu ai trăirile, gândurile sau experiențele mele, așadar nu gândești în numele meu.

Hai să vă dau concret exemplul meu. Eu am vocalizat mereu că doresc să știu orice informație mă implică direct pe mine sau care îmi poate afecta în vreun fel propria persoană. Nu știu cum sunt alții, dar eu am nevoie de toate piesele ca să termin un puzzle. De ce să îmi folosesc imaginația să vizualizez cadrul final când se poate foarte ușor să îmi imaginez greșit? E mai ușor să mă bazez pe fapte concrete, decât pe ”what ifs”. Genul ăsta de întrebări care au o mie și una de răspunsuri nu duc nicăieri, ba din contră te afundă. Scenariile astea pot avea un milion de posibiltăți și majoritatea dintre ele nu-s bune pentru psihicul tău. Și atunci revin și vă întreb

De ce să te prefaci că lucrurile nu se întâmplă, when in fact, they do?

Bun, probabil toată viața o să mă întreb acest lucru și, probabil, n-o să primesc niciodată un răspuns îndeajuns de satisfăcător, but I guess I will just live with it.

Moving on, am găsit postarea asta recent:

Și, sincer, a venit ca o gură de aer proaspăt. Vedeți voi, nu mă dau Mahatma Gandhi când zic că sunt un om prea empatic, vă zic eu că nu e un atuu ăsta. Vă reamintesc de un citat pe care l-am mai menționat în acest articol (update: între timp mi l-am și tatuat așa cum îmi doream)

Empathy without limits is self-destruction.

Ajungi să te neglijezi atât de mult, să-ți mături sentimentele sub covor cu speranța că vor dispărea și refaci legături și îți ceri scuze când nu a fost vina ta, doar pentru a păstra lângă tine niște omuleți. E greu să pui piciorul în prag când cineva te rănește și să nu ajungi tot tu să îl/o consolezi la finalul discuției. E frustrant, pentru că tu îi înțelegi pe toți (sau încerci cel puțin să te pui și în pielea lor, încerci să nu vezi situația prin niște ochelari de cal), însă prea puțini fac asta pentru tine. Celeilalte persoane îi convine situația, se bucură că nu e trasă la răspundere cum ar fi trebuit și nu mai dă doi bani pe sentimentele tale. Și nu sunt singulare situațiile în care te lași dus de vorbele celui de lângă tine, îi spui că e totul în regulă, că ați rezolvat, dar tu acasă nu scapi de frământări, de întrebări sau lacrimi. Dar nu te mai poți întoarce din drum, corect? Că i-ai spus deja că sunteți ok.

Un om prea empatic iartă mult, dar nu se iartă pe el însuși. Un om prea empatic se pedepsește mult timp ”Dacă am fost prea dur cu X?”, când X i-a greșit de 10 ori mai rău. Nu mă înțelegeți greșit, empatia denotă că suntem ființe umane care pot simți și e normal să fie așa. Dar orice e în exces dănuează. Am mai găsit un citat, dar asta acum ceva timp și l-am păstrat în notițe:

Iertarea înseamnă să îți scoți cuțitul din spate, dar să nu îl folosești împotriva nimănui.

E una din cele mai frumoase definiții ale iertării pe care le-am auzit. Iertați, dragilor! Ranchiuna crescândă din suflet nu vă va aduce nimic bun. Iertați-i pe cei care v-au greșit, pe cei care v-au mințit, pe cei care v-au înșelat. Dar nu uitați să vă iertați și pe voi înșivă.

Iertați-vă că nu sunteți mereu la fel de puternici precum v-ați dori să fiți.

Iertați-vă că nu vă ridicați mereu la propriile așteptări.

Iertați-vă că ajungeți de multe ori în situații asemănătoare și încă nu ați găsit o cale prin care să opriți tiparul ăsta toxic.

Iertați-vă pentru toate momentele în care ați crezut că nu sunteți îndeajuns și ați vorbit despre voi cum nu i-ați lăsa pe alții să o facă.

Care sunt pașii prin care te poți ierta pe tine însuți?

Ei bine, evident că nu este o rețetă clară, însă câteva lucruri pot fi aplicate în majoritatea cazurilor. Există un pattern pe care fiecare din noi îl poate urmări și se numește ”The 4 Rs of self-forgiveness”:

1. Recognition

Acest pas este despre recunoașterea faptului că iertarea de sine este o opțiune și că a face pasul de a te ierta pe tine însuți poate oferi și elibera sentimentele și gândurile de care te ții. Acest pas necesită să fii conștient și să primești perspectivele care vin în mod natural la tine despre evenimentele trecute care te bântuie. Este posibil să aveți sentimente care derivă din toate emoțiile neîmpărtășite și din cuvintele rămase nespuse, dar trebuie să le lăsați să plece și să înțelegeți că meritați acest proces.

2. Responsibility/Remorse

Această etapă este despre trecerea la o mai bună înțelegere a acțiunilor sau a rolului vostru anterior într-un eveniment trecut. În această etapă trebuie să înțelegeți că suntem imperfecți și ar trebui să ne putem asuma responsabilitatea pentru asta și să ne permitem compasiune.

3. Restoration

Un pas important al acestui proces este să repari propriile greșeli. Dacă este nevoie, cereți-vă iertare celor pe care i-ați rănit. Acest lucru elimină sentimentul de a vă dori să fi putut face mai mult sau să fi făcut ceva diferit, pentru că în acest stadiu, nu puteți. Dar ceea ce puteți face este să vă cereți scuze și să lăsați lucrurile mai bine decât înainte. Apoi puteți închide acel capitol, știind că ați făcut ce v-a stat în putință, chiar și în al 12-lea ceas. Aici, desigur, deznodământul poate varia, însă e important ca voi să aveți conștiința împăcată, indiferent de decizia celeilalte persoane.

4. Renewal

Ați făcut pașii pentru a înțelege, învăța și repara acele lucruri care v-au reținut și v-au afectat stima de sine, motivația și bunăstarea. Acum este timpul să le lăsați să plece, este timpul să pășiți în prezent și să știți că mergând înainte, aveți cunoștințele și experiența pentru a acționa diferit în viitor. Gândiți-vă la lista asta de 4 pași ca la o carte, închideți capitolul și începeți să-l scrieți pe cel nou.

Iertați, dar nu vă lăsați călcați în picioare de oameni care doar pretind că vă vor binele, dar care strâmbă din nas la o reușită de-a voastră.

Iertarea față de cei din jur, totuși, nu înseamnă că trebuie să lași persoanele respective înapoi în viața ta. E important ca tu să poți pune capul pe pernă liniștit la finalul zilei și să ai un closure, chiar dacă nu ai primit niște scuze așa cum ai fi meritat.

Vă rog să aveți grijă de suflețelul vostru și să învățați să o faceți singuri, pentru că prezența niciunuia nu este garantată la final de zi. Și încă ceva - am spus-o și o mai repet:

Voi sunteți cea mai importantă persoană din viața voastră. Nu vă dezamăgiți.