viață socială vs viață profesională

Am întrebat la un moment dat pe instagram ce subiecte le-ar plăcea omuleților să le discut aici, pe blog, iar printre alte răspunsuri, unul avea următoarea întrebare ”Cum gestionezi viața profesională și cea socială, în așa fel încât să te poți bucura de ambele?”.

Hi there, Daria pe fir, sora mai mică sau mare pe care nu ați avut-o. Subiectul de azi e unul de actualitate (de fapt, cred că a fost și va fi mereu unul dezbătut, întrucât job-ul/educația și cercurile sociale sunt piloni importanți de susținere a vieții).

Cred că știm cu toții că nu există o rețetă, pentru că dacă ar fi existat, cu toții am fi dus-o excelent acum și nu ne mai puneam astfel de întrebări legate de gestionarea timpului. Sunt multe perspective în ceea ce privește balansarea celor două, așa că voi încerca să prezint mai multe fețe ale cubului, la final fiecare putând să tragă o concluzie care să se muleze pe experiența proprie.

Mi se pare că sunt trei categorii de oameni in their 20s, și anume: persoanele care 90% din timp se distrează, merg în vacanțe, în excursii sau la petreceri, pe ideea că ”doar o dată ești atât de tânăr”; apoi sunt omuleții care se spetesc și tot ce văd în fața ochilor e munca, facultatea sau vreun voluntariat și merg pe principiul ”trag tare acum cât sunt tânăr ca să stau liniștit pe la 30-40 de ani”; și mai sunt omuleții de genul meu, care simt că intră în burn-out o dată pe lună pentru că încearcă să le facă pe toate și, de cele mai multe ori, ajung să sufere și de sindromul impostorului. Dar hai să le luăm pe rând pentru că, la cum sună toate aceste categorii, niciuna nu pare promițătoare până acum.

Eu una mă încadrez în a treia categorie, cu tendințe spre a doua, lucru care nu-mi aduce așa mult folos sau liniște. Da, sunt de acord că e nevoie de distracție și petreceri și ieșiri în general care să te facă să simți că ai 20 de ani. Mai sunt de acord și cu faptul că ”toată viața o să ai timp să lucrezi și să îți bați capul cu astfel de responsabilități, așa că traiește-ți tinerețea!”. Problema știți care-i? Că față de generația părinților noștri, majoritatea dintre noi încearcă să scape de acel program 9-17 sau de orele lucrate în plus și neplătite sau de concediul ăla de mers la mare pe care îl poți lua o dată pe an, o săptămână. De aici vine și drive-ul ăsta pe care noi, tinerii, îl avem și tindem spre a ne suprasolicita profesional încă de pe acum.

Acuma, ce-i drept, una e să muncești pentru viitorul tău și alta e să uiți că ai o viață socială de care, ca ființă umană, chiar ai nevoie. Am văzut deseori postări în care oamenii erau sfătuiți să ”dispară” timp de 6 luni din cercurile sociale, de pe social media, timp în care să se ocupe strict de propria persoană, de viitor and so on. Nu știu de voi, dar pentru mine, it feels like toxic positivity. E minunat să te concentrezi pe a deveni o versiune mai bună a ta, dar viața nu înseamnă doar partea profesională sau doar distracție. Cred că v-ați săturat deja să vă tot zic vorba asta, dar e adevărată așa că vă reamintesc:

Viața nu e doar alb sau doar negru. Viața e gri.

Așadar avem nevoie de toate părțile ca să formăm un întreg.

Bun, deci am stabilit că în ciuda faptului că n-o să mai fim niciodată așa de tineri, e important să te preocupe viitorul tău și, an de an, să avansezi spre viața pe care ți-o dorești. Cumva cumva aduce a a treia categorie, cea în care omuleții încearcă să le îmbine pe amândouă și pe de o parte reușesc, pe de alta nu.

Mă uit în jurul meu, uneori mă uit chiar și în oglindă și mă întreb ”De ce ne grăbim să creștem?”. De ce ne simțim inferiori când nu avem un job pe timpul facultății? Pentru că știți voi, nevoia de independență financiară apare destul de repede, însă dacă chiar vrei să faci ceva cu domeniul în care studiezi, nu prea îți permiți să și muncești în același timp, cu atât mai mult când ai atât laboratoare, cât și cursuri obligatorii.

Cu toate astea, eu una mă cred Wonder Woman de multe ori și mă încarc cu 7 mii de lucruri deodată, mă bodogănesc singură că ”Ce o fi fost în capul meu” și apoi le iau încetul cu încetul și le rezolv. Dar eu sunt și un adevărat social butterfly și simt că înnebunesc dacă stau prea mult în casă și nu interacționez cu oameni. Păi și cum facem atunci? Că ziua are totuși doar 24h.

Sincer nici eu nu știu cum reușesc uneori. Pentru următoarele două săptămâni o să am 3 job-uri (se adaugă unul pentru că îmi ajut un prieten, până acum au fost doar 2), o să am de învățat pentru 2 examene, o să mă ocup de echipa mea frumoasă din POV21 că vorba aia, postările nu se fac singure și ce să vedeți, până la viața socială mai e cea din casă – curățenie, mâncare, cumpărături și somn. Și ar fi nevoie și de ceva interacțiune cu prietenii mei și nu în mediul online. Momentan nu știu cum o scot la capăt, știu dar că o voi face. Norocul meu e că lucrez bine și sub stres, dar sunt și genul de om care rareori lasă ceva pe ultima sută de metri (aici clar sunt mai mulți factori influențatori – și timpul necesar acelei acțiuni, cât e de prioritară față de altele and so on).

Dar hai să vorbim puțin și despre legătura dintre sindromul impostorului și burn-out, căci există una și este dovedită de către psihologii care au studiat acest fenomen.

Hai să dăm throwback, așa cum v-am obișnuit, și să vedem puțin cum a început totul și să dăm Cezarului ce e al Cezarului.

Sindromul impostorului reprezintă, în termeni psihologici, o distorsiune cognitivă care împiedică o persoană să internalizeze orice sentiment de succes – Chronicle of Higher Education

A fost descoperit în 1978 de către psihologii Pauline Rose Clance și Suzanne A. care au crezut inițial că e un tip de anxietate ce se manifestă preponderent la femei. Însă un studiu de caz pe un eșantion ceva mai variat le-a arătat pe la mijlocul anilor ’80 că până la 70% dintre participanți aveau aceleași trăiri, indiferent de vârstă, sex sau experiență profesională.

Sindromul impostorului se manifestă prin sentimente negative precum teamă, îndoială față de propriile capacități, neîncredere de sine și, adesea, are efecte negative asupra performanței profesionale. Oamenii care simt acest lucru deseori consideră că promovarea lor la locul de muncă nu are legătură cu rezultatele sau capacitățile lor de la job, ci îl consideră un noroc și pun promovarea mai degrabă pe seama factorilor externi, neoferindu-și creditele de altfel binemeritate.

De unde totuși legătura cu burnout-ul? Ei bine, angajații care suferă de sindromul impostorului tind să lucreze în exces și să livreze mai mult decât e necesar, tocmai pentru că suferă de un complex de inferioritate pe care vor să îl compenseze cumva.

Suprinzător sau nu, s-a demonstrat că sindromul impostorului are, pe lângă dezavantaje, și unele benficii care se reflectă asupra persoanei în cauză prin faptul că devine mai eficientă comunicarea cu alți colegi de la locul de muncă. Un studiu de la MIT spune că genul ăsta de persoane tind să facă mai mult contact vizual, aprobă mai des prin mișcări ale capului și gesticulează mult cu mâinile.

Acum că am aflat câte ceva despre ce presupune mai exact sindromul impostorului, haideți să vedem și ce ne sfătuiesc specialiștii în ceea ce privește gestionarea lui.

1. Compartimentează! Separă sentimentele de fapte

Învață să îți înțelegi sentimentele, să le accepți, dar nu te lăsa copleșit de ele. Analizează-ți cu același simț de răspundere și acțiunile, pune-le în balanță și acceptă faptul că acele gânduri negative, de cele mai multe ori, nu s-au materializat, iar tu însuți ajungi să reprezinți un obstacol în calea liniștii tale la locul de muncă.

2. Recunoaște-ți meritele!

Uită-te în retrospectivă la ceea ce ai realizat în ultimele luni, în ultimii ani și învață să îți apreciezi evoluția. Dacă te uiți înapoi și realizezi că tu, cel de acum 5 ani, ai fi mândru de unde te afli astăzi, înseamnă că ești pe drumul cel bun!

3. Nu te mai compara cu alții!

Oricât de greu poate îți va veni să crezi, să știi că gândurile pe care tu le ai despre persoana ta le are și colegul de muncă despre el însuși. Doar pentru că el e mai bun la a masca acest lucru sau e mai discret în ceea ce privește discuțiile pe această temă nu înseamnă automat că nu trece prin aceleași lucruri ca tine. Toți suntem oameni și experimentăm aceleași trăiri.

4. Găsește-ți un mentor

Nu trebuie să fie neapărat cineva de la locul de muncă. Poate fi cineva pe care tu admiri foarte mult, care are ceva mai multă experiență în spate și te poate ajuta să gestionezi toate aceste stări.

5. Discută cu un psihoterapeut

Când simți că te învârți în cerc sau când simți că nici cei din jur nu îți oferă perspectivele obiective de care ai nevoie, apelează la un ajutor specializat. Un psiholog te poate face să îți înțelegi și să îți accepți emoțiile și, în cele din urmă, te va ajuta sa le gestionezi.

Ce vreau să subliniez în articolul ăsta e că e perfect normal la 20 de ani să simți că nu ți-ai găsit locul. E perfect normal să stai încă pe banii părinților pentru că nu îți permite facultatea să lucrezi și pentru că vrei să te axezi pe învățat ca să ajungi un profesionist în domeniu. E perfect normal să te sperie viitorul și să nu știi încotro te îndrepți.

Totul se schimbă cu o viteză incredibilă și nu putem ține mereu pasul. E greu când vedem pe social media atâția influenceri care fac bani doar pentru că își promovează rutina de skin care sau că își plimbă cățelul. E greu să vezi un puști de 16 ani care face bani doar jucându-se pe calculator, iar tu la 22 încă încerci să te împarți între facultate și job-ul part-time, cât să îți permiți și tu o haină în plus.

Dar fiecare are drumul lui. Iar dacă simți că oamenii pe care tu îi urmărești pe social media îți creează mai mult stări negative decât pozitive, atunci e timpul să îți revizuiești feed-ul. E nedrept să cred că eu am rămas ”în urmă” cu x lucru doar comparându-mă cu y. De ce? Pentru că experiențele de viață sunt total diferite, drumurile sunt diferite. El are o menire în viața asta, iar eu alta. Cum pot să fiu ”în urmă” pe propriul meu drum, care e unic?

Nu știu care e rețeta unui echilibru între viața profesională și cea socială/de familie. Dar cert e că nu mă voi opri din a-l căuta. Vreau ca în viitor să mă pot bucura de fiecare serbare a copilului meu fără să mă prefac că îmi este rău doar ca să pot primi o zi liberă.

Vreau să pot organiza un city break cu prietenii mei când simt că nu mai pot fără să mă îngrijorez că nu mă va lăsa șeful.

Vreau să mă bucur din plin de viață, și nu să trăiesc într-o monotonie continuă și să mă spetesc un an de zile pentru o săptămână la mare. O săptămână de concediu nu compenseaza celelalte 300 și ceva de zile lucrate pe an.

Vreau să mă bucur în viitor de condiții de muncă prielnice, să mă dezvolt frumos profesional și să fiu remunerată în concordanță cu abilitățile pe care le am și plusurile pe care le voi aduce în domeniu.

Și știu că va fi așa. Mai devreme sau mai târziu. Până atunci, continui să învăț în facultate, continui să mă mai lipesc la job-uri part-time care să îmi permită o rochie în plus; voi continua să mă implic și în acțiuni de voluntariat în domeniile care îmi fac sufletul să zâmbească – sănătate și artă.

În schimb, ce o să vă zic vouă (și prin asta vreau să spun că voi scrie asta aici ca să îmi dau singură un reminder când voi reciti acest articol):

Dacă nu îți iei o pauză la timpul potrivit, corpul tău o va face la momentul inoportun.

Sănătatea, atât fizică, cât și psihică, va fi mereu cea mai importantă – înaintea carierei, înaintea familiei sau înaintea a orice altceva. Dacă ești sănătos, le faci și pe restul. Nu te pierde pe tine încercând să îi mulțumești pe alții. Am ajuns în niște timpuri în care suntem sclavii banilor – dacă nu îi ai, îi dorești; dacă îi ai, vrei tot mai mult.

Banii aduc confort, deschid uși, implicit aduc și fericirea. Dar nu pe toată. Fericirea vine în multe forme, iar dacă tu ai uitat cum e să te bucuri de mirosul de iarbă proaspăt tăiată sau de un apus în mijlocul câmpului, atunci înseamnă că ceva din tine ai pierdut pe drum. Du-te și recuperează acea parte din tine, până nu e prea târziu. Îți garantez că e mai valoroasă acea bucată ruptă din sufletul tău decât toți banii care există.

Enjoy the little things in life because one day you will look back and realise they were the big things. - Kurt Vonnegut

Până la următorul articol, aveți grijă de voi și de suflețelul vostru.