toxic masculinity în secolul 21

„De departe cel mai rău lucru pe care îl facem bărbaților – făcându-i să simtă că trebuie să fie duri – este că îi lăsăm cu ego-uri foarte fragile.” -Chimamanda Ngozi Adichie

Hi there, Daria pe fir.

Data trecută v-am menționat conceptul de ”toxic masculinity” (=masculinitate toxică) și v-am rămas datoare cu un articol pe tema asta. Ei bine, the time has come și, ca să fie totul ca la carte, o să facem o mică călătorie în trecut, împreună, să vedem de unde a început totul și cum a evoluat acest concept de-a lungul deceniilor.

Conceptul de toxic masculinity a apărut undeva prin anii '80, în cadrul unei mișcări mitopoetice a bărbaților.

La bază, perspectiva asupra ceea ce înseamnă masculinitate s-a format acum mii de ani, încă de pe vremea când homo sapiens își folosea puterea pentru a domina și pentru a vâna. Astfel, puterea a fost mereu un pilon de bază pentru acest concept, fapt care s-a păstrat până nu demult - căci, fie vorba, când stăteai în peșteră și vânai mamuți, nu prea era loc de cei slabi. Cum era regula junglei? Mănâncă sau vei fi mâncat. Dar haideți totuși să ne întoarcem în epoca contemporană.

Mișcarea mitopoietică de care vă vorbeam mai sus a avut în centrul său un grup de bărbați care a considerat aceste valori tradiționale neconcordante cu perspectiva societății de atunci. Un activist important este Raewyn Connell care, 1995 a publicat o carte care se cheamă Masculinities, carte ce prezintă teoria masculinității a lui Connell.

Această carte a avut un impact uriaș în ceea ce privește problemele cu care societatea se confrunta atunci, și anume prevenirea violenței, educația băieților, acțiunile privind sănătatea bărbaților și promovarea egalității de gen. Connell a avut un succes răsunător cu cercetările pe care le-a făcut, iar în 2003-2004 a ajuns chiar să lucreze cu agențiile Națiunilor Unite pentru a cerceta și pentru a pregăti idei politici privind ”rolul bărbaților și băieților în atingerea egalității de gen”.

Deci, Connell a scris o carte care a avut un succes extraordinar, a făcut cercetări, a lucrat cu medici, cu psihologi, cu specialiști într-un cuvânt și n-a rezolvat nimic?

E drept, nu e ca și cum a eradicat problema, însă a fost printre puținii care a realizat ce toxice erau de fapt așteptările pe care societatea le avea de la bărbați și, de asemenea, a fost primul care a și vorbit public despre asta. Valorile tradiționale legate de masculinitate care erau promovate erau (și încă sunt) puterea, dominanța, lipsa emoțiilor și virilitatea sexuală.

Din păcate, au continuat să se transmită din generație în generație, iar dacă te întrebai până acum de ce Alex nu vorbește cu tine despre sentimentele lui e pentru că așa a fost învățat. Cred că am auzit cu toții replicile ”păi cum să plângi? numai fetițele plâng” sau ”hai îmbărbătează-te, nu-i frumos să plângi”. De asemenea, comportamentul băieților este majoritar scuzabil. Cum? ”Lasă, așa-s bărbații”.

Știți cum e acum? Le-aș putea găsi scuze că așa au fost învățați, că mediul familial nu a fost unul propice pentru ca ei să dezvolte alte perspective și, evident, că au rămas cu ce le-a fost insuflat pe parcursul vieții.

Dar, hei! Ajungi la o vârstă când se presupune că ești capabil să începi procesul de autoeducare (am să subliniez totuși se presupune).

E drept, părinții noștri nu au avut parte de cea mai bună educație în privința importanței sănătății mentale, în privința acceptării sau a toleranței. Însă vremurile s-au schimbat, fluxul de informații este mult peste cât putem noi duce, atunci de ce nu ne lăsăm învățați?

De ce nu încercăm să pășim dincolo de toate aceste tipare ca să devenim mai buni? Atâtea dezbateri au fost lansate în ultimii ani pe tema sănătății mentale și din ce în ce mai multă lume încearcă să ridice un semnal de alarmă, pentru că, guess what? Multe din lucrurile pe care noi le-am învățat de la ai noștri nu ar mai trebui aplicate. Și, ca să evit să las loc de interpretări, o să vă dau câteva exemple:

Dacă profa la facultate îmi dă o notă mai mică decât meritam, iar eu am argumente valide cu care să o combat (nu lipsită de diplomație și respect, evident), nu o să tac doar pentru că eu sunt studentă și dumneaei e profesor.

Dacă un om în vârstă vrea insistent să îi cedez locul în autobuz, după ce eu am alergat toată ziua prin oraș să îmi rezolv niște treburi, n-o să mă ridic numai pentru că bagă fisa cu ”ce nesimțită e generația din ziua de azi, pic de respect nu mai au”. Simplul fapt că ai cu 40 de ani mai mult decât mine nu înseamnă expres că eu, tânără fiind, nu pot simți oboseala.

Eh și ca astea două sunt multe alte exemple, dar ce voiam să zic e că avem șansa să schimbăm tiparele și stereotipurile.

De ce să consideri un bărbat slab, pe motiv că își exprimă sentimentele și spune ce îl doare? Tu de ce ești îndreptățită să te exprimi liber și el nu?

De ce e atât de understandable când o femeie plânge, iar în cazul bărbatului se zice că ”scade în ochii unei femei” sau că ”se înjosește”?

De ce un bărbat trebuie să câștige mai mult decât tine? Ca să se simtă bărbat sau să nu se simtă inferior?

De ce bărbații nici între ei nu formează conexiuni atât de strânse cum formează femeile, încât să ajungă să îi spui amicului său oricând îl doare ceva?

Pentru că nu știu cum, pentru că au fost învățați să își suprime emoțiile, au fost învățați că a fi vulnerabil este echivalentul a fi slab. Pentru că au fost învățați că dacă ceva îi doare, trebuie să plângă singuri, pentru că e o rușine ca un bărbat să plângă. Pentru că și relațiile lor eșuate le-au arătat că ”nu pot combina” dacă nu au mașină sau bani. Pentru că nu au încredere să se deschidă și să vorbească sincer despre ceea ce simt. Pentru că le-a fost insuflată o masculinitate toxică împotriva căreia nu pot lupta singuri.

În tot procesul ăsta de autoeducare despre care ar trebui să fie ei conștienți, mi se pare că și noi, ca fete, jucăm un rol foarte important în treaba asta. Amintiți-le prietenilor voștri băieți că sunteți acolo pentru ei, că se pot deschide în fața voastră fără să fie judecați sau priviți apoi în alt mod. Oferiți-le acel safe space de care au nevoie pentru a se destăinui și încurajați-i să vorbească! Nimeni nu ar trebui sufere singur.

Oamenii care râd împreună, plâng împreună.

La finalul zilei, ar trebui să ne amintim că, la bază, toți suntem făcuți din același aluat - și nu mă refer aici la teoria evoluționistă sau creaționistă, ci vreau să subliniez că toți suntem oameni. Așadar, toți simțim cu aceeași intensitate, indiferent despre ce gen vorbim. Sentimentele unui bărbat sunt la fel de importante și valide precum ale noastre, iar suferința nu îi face mai puțin bărbați.

În schimb, să te plângi constant de problemele tale și să nu faci nimic în legătură cu asta, abia atunci e o problemă, but it goes both ways. (o să urmeze un articol și pe tema asta)

Așadar, dragilor, că oricum cred că m-am lungit mai mult decât am preconizat inițial, aveți grijă de bărbații din viața voastră. Dacă sunteți mame, educați-i în așa fel încât să știe adevăratul sens al vulnerabilității și cât de importantă e comunicarea în orice relație. Dacă sunteți într-o relație sau aveți, cum e cazul meu, destui prieteni băieți, make them feel heard și arătați-le că ”bărbăția” constă în cu totul și cu totul altceva.

Until next time, să aveți grijă de voi și de suflețelul vostru!