pagină de primăvară

Hi there, Daria pe fir.

A trecut ceva timp de când nu ne-am auzit. Sinceră să fiu, a trecut ceva timp și de când am scris ceva. De obicei îmi găsesc alinarea în cuvinte, de obicei las gândurile să se scrie singure pe foaie, de obicei transform trăirile în artă. De data asta a fost diferit. Nu, nu a fost "blocajul scriitorului" (btw, am scris un articol despre asta pe vremea când eram redactor la POV21, în caz de vreți să aflați mai multe). A fost pur și simplu o furtună de sentimente, un ocean agitat, cu valuri care se spărgeau la țărm, iar eu pluteam în derivă. Cred că încă o fac, deși parcă întrevăd o bucată de pământ la orizont.

Știți zilele alea în care nici razele de soare care îți inundă camera nu-ți mai conturează un zâmbet pe față? Sunt sigură că știți. La urma urmei, toți avem aceleași trăiri, mai devreme sau mai târziu. Desigur, din varii motive, în contexte diferite, dar, ca ființe umane, avem aceleași trăiri. Din punctul ăsta de vedere, suntem unul și același.

Ce mă întreb eu e cum să nu dispui de acel gram de empatie încât să înțelegi suferința celui de lângă tine? Cum poți tu, ca individ, să invalidezi sentimentele persoanei de lângă tine și să îi spui "Nu e adevărat, nu te-am rănit"? Lăsați-mă să vă amintesc ceva - când cineva îți spune că o acțiune sau o vorbă de a ta i-a cauzat suferință, tu nu decizi că n-ai făcut-o; accepți, asimilezi informația,  apoi discuți și rezolvi.

Dar se pare că încă avem de lucrat la asta.

Am citit zilele astea un citat care mi-a plăcut mult, și anume "Iertarea înseamnă să îți scoți singur cuțitul din spate, dar să nu îl folosești împotriva nimănui". Personal, dacă m-aș lua după această definiție, iertarea mi s-ar părea chiar ușoară, pentru că nu am fost niciodată genul de om care să răsplătească răul cu rău. Însă în teorie știm cu toții că e ușor, ce ne facem cu practica în schimb?

Cum poți ierta pe cineva care te-a lăsat cu mai multe cicatrici decât aveai când v-ați cunoscut?

Răspunsul deja îl anticipez - timpul o să le așeze pe toate și va veni un moment când nu vei mai simți durere, ci doar indiferență. E adevărat, timpul chiar vindecă rănile. Sau cel puțin le face mai ușor de suportat. Dar tot procesul ăsta de "healing" e mult mai complicat decât pare. Pentru că nu e o pantă ascendentă. E ca o sinusoidală (orele de mate din liceu au dat roade într-un final) - vor fi zile în care vei crede că ești bine și poate chiar vei fi; dar vor fi și zile în care cobori de pe norișor și aterizezi iar în mijlocul apelor tulburi, rațiunea se încețoșează și pare că tot progresul tău a fost anulat. Ei bine, sunt aici să îți spun că nu e nimic anulat, ba din contră, e încă un pas înainte.

Ții minte când eram copii și ne loveam în genunchi când alergam pe afară? Vai și ce mai durea. Veneai plângând acasă, îndurerat, iar mama îți spunea "Ăsta-i semn de bună purtare", dar știam cu toții că e o replică retorică. Cu toate astea, următorul lucru pe care îl făcea era să ne panseze rana. Ce aveam noi de făcut? Să așteptăm să se vindece. Trecea un timp, rana se vindeca, însă aveam un obicei prost de a rupe coaja ce se forma deasupra rănii, coajă care era modul corpului nostru de a ne ajuta să ne vindecăm. Mama ne certa, ne pansa și apoi se tot repeta ciclul. De ce oare făceam asta? Știam că dacă nu deranjăm locul, vom fi "ca noi" în maxim o săptămână. În schimb noi alegeam să ne prelungim durerea și, cine știe, poate chiar ne alegeam și cu o cicatrice, deși nu era cazul.

Mi se pare că ne-am păstrat obiceiul ăsta și acum. Avem tendința să răscolim în trecut mai mult decât ar trebui, avem tendința să ne întoarcem la cei care ne-au rănit și să le permitem să o facă încă o dată. De ce facem asta? Rațional știm că nu va fi în interesul nostru să tot repetăm acest ciclu vicios, dar ceva ne ține acolo. Motivul diferă de la caz la caz, dar, de cele mai multe ori, frica de singurătate, dorința da validare, dar și ignoranța față de aspectele neplăcute din acea situație sunt principalii pioni care te întorc înapoi la prima căsuță. Unde ajungi? Înapoi la START, o iei de la capăt. Îți anulezi tot progresul, din simplul fapt că îți lași ochii acoperiți de un văl - închizi un ochi către lucrurile rele care s-au întâmplat, iar cu celălalt privești numai părțile bune.

Un profesor ne-a spus la un moment dat "

Copii, viața nu va fi niciodată albă sau neagră, viața va fi mereu gri".

Și așa este. Atunci noi de ce ne simțim presați să fim de o parte sau de alta a liniei? De ce nu privim situația în ansamblu, conștientizăm trăirile pe care le avem și abia apoi să punem în balanță? Să vedem, oare chiar merită acest du-te vino continuu? Oare chiar îi revine cuiva dreptul de a te răni de două ori? Mi-a spus cineva la un moment dat că "Orice om merită a doua șansă. Dar atât, pe a treia nu ți-o mai ofer". Trageți voi concluziile din acest paragraf.

Voiam să vă spun că de data asta nu am venit cu un subiect interesant și controversat de dezbătut (deși mă gândesc să fac niște research și sa fac o serie de articole legate de tipurile de atașament, ne heal-uim împreună dacă tot). Dar deși nu am un subiect propriu zis, am niște sfaturi - fie pe care le-am primit la rândul meu, fie pe care le-am citit, dar vreau să vă reamintesc câteva lucruri de care uităm uneori și pe care ar fi bine să le avem constant în minte, indiferent despre ce interacțiune interumană vorbim.

Nu îi oferi celui de lângă tine prea multă putere asupra ta!

Să te pierzi pe tine, să îți devalorifici principiile din cauza unui om e poate printre cele mai îngrozitoare lucruri care se pot întâmpla. Meriți să ai în jurul tău oameni cu care poți fi tu însuți până la capăt, oameni care te vor ajuta să dai glas ideilor, nu oameni care să te inhibe până în punctul în care preferi să taci.

Nu te complace în situații doar din cauza fricii de singurătate!

For what it takes, nu ești niciodată singur. Te ai pe tine, cea mai importantă persoană din viața ta. Cu puțin noroc, ai și o familie care te iubește și niște prieteni care își doresc să te vadă reușind.

Ai grijă la oamenii din jur care stăpânesc tehnica manipulării emoționale!

Sunt acei oameni care îți vor blama modul de a reacționa la o situație și vor întoarce totul împotriva ta, când comportamentul lor toxic a fost cel care a iscat totul inițial.

E uman să ai nevoie de ajutor!

Când crezi că o situație te depășește, când te simți prea încărcat de emoții, de gânduri și simți că nu le mai poți face față, cere ajutor. Așa vei putea avea și alte perspective asupra situației sau, dacă nu vrei soluții din partea altora, măcar nu-ți mai ține sufletul atât de greu - povestește cuiva despre asta. Va fi mereu cineva care te va asculta.

E uman să ai insecurități!

Fie că ești nesigur de sentimentele unei persoane față de tine, fie că supraanalizezi o anumită situație și se dovedește a fi doar în capul tău, e perfect în regulă să se întâmple asta din când în când. Ce e important e să discuți despre asta și să găsești pe acel cineva care, în loc să îți invalideze sentimentele, te va asculta și îți va oferi ceea ce ai nevoie. Și e important și să nu te lași să rămâi blocat în întunericul gândurilor tale.

Fii empatic față de persoanele care se deschid în fața ta!

Chit că ne referim la traume, chit că ne referim la faptul că i-ai rănit și îți vocalizează asta, fii empatic! Nu știi niciodată ce poveste are fiecare și ce bagaj emoțional cară cu el. Ascultă și înțelege, uneori lucrurile nu au de-a face cu tine. Și stopează-ți impulsul de a ajunge la un argument total nefondat.

Și nu în ultimul rând, lasă-te să simți!

Știu că ar fi mult mai ușor să pretinzi că totul e bine, să plângi singur noaptea și a doua zi să fii iar cu zâmbetul pe buze, dar în situația asta, tu nu înfrunți problema - e ca și cum ai face curat, dar ai da tot praful sub covor. Dacă nu îl poți vedea, nu înseamnă că nu e acolo.

Vulnerabilitatea e frumoasă și, în același timp, greu de gestionat. Vorbeam la un moment dat cu o prietenă, prietenă care trecea printr-o despărțire (e un fel de a spune pentru că n-au fost împreună). Și i-am spus la un moment dat că a învățat cel mai important lucru despre propria persoană în acea situație - ”ai văzut cum poți iubi, n-ai mai cunoscut partea asta din tine până acum; și dacă acum a fost așa, imaginează-ți că va fi de 100 de ori mai intens cu persoana potrivită; pentru că sentimentul îți va fi și reciprocat”.

Ce trebuie noi toți să ținem minte e că nu poți vindeca un suflet care se preface că nu e rănit. Și, de asemenea, niciun proces de healing nu are un deadline - ia-ți timpul necesar pentru a-ți pansa toate rănile și revino de 10 ori mai puternic.

The comeback should be personal, an apology to yourself. Si ca să mai adaug un citat care se potrivește textului, marele Robin Williams a spus

"I used to think the worst thing in life was to end up all alone. It's not. The worst thing in life is to end up with people who make you feel alone” - Robin Williams.

Uneori el sau ea ți-ar putea părea acea persoană de care ai nevoie. Dar, hei! Tu nu ai nevoie de nimeni. Și trebuie să știi asta și să fii conștient de asta. Să rămâi cu o persoană e o alegere - nu am nevoie de tine în viața mea, dar te vreau aici. Schimbă puțin perspectiva, așa-i? Adu-ți aminte că oricât de mult el sau ea ar străluci, tu ești soarele și tu vei continua să strălucești așa cum ai făcut-o până acum. În unele zile poate vor fi și câțiva nori pe cer, dar important e să îți păstrezi lumina care îi face pe cei din jur să te iubească atât de mult.

Până la următorul articol (să sperăm că va fi curând), vă las cu această pagină de jurnal. Dacă v-am furat vreun zâmbet sau v-am făcut, măcar pentru o secundă, să vă opriți și să vă gândiți că meritați mai mult decât ceea ce vi se oferă, atunci my job here is done.

Și, să știți că oricât de diferiți pare că suntem, la finalul zilei