pagină de jurnal - aproape vară

M-am așezat precum Eminescu la umbra teiului bătrân ca să iau o pauză (voiam să spun o pauză de la viață dar sună puțin mai dramatic decât mi-aș dori, deși, în esență, asta e). Mă lupt cu furnicile care au impresia că eu și pământul suntem unul și același; mă lupt cu albinele care probabil au impresia că merit să fiu înțepată, chiar dacă ăsta ar fi ultimul lucru pe care l-ar face; mă lupt să respir aerul ăsta înăbușit. Hm, ai zice că Eminescu mergea lângă tei ca să se relaxeze și, totuși, uite de câte alte probleme a dat.

Ei bine, ar putea fi și asta o perspectivă de a vedea lucrurile. În schimb, cred că aleg să fiu de cealaltă parte a baricadei. Aleg să cred că furnicile vor să mă facă regină în mușuroiul lor, iar eu nu știu cum să le refuz frumos. Aleg să cred că albinele mă văd cea mai frumoasă floare din toată grădina în care sunt acum, iar eu nu pot decât să îmi las obrajii să se îmbujoreze, ca atunci când îmi spui că sunt un soare și simt că ești sincer. Aleg să mă bucur de razele soarelui a căror lipsă am simțit-o profund în ultimele luni.

Mâine e 1 Iunie. Acum, e o zi ca oricare alta, eventual e ziua în care avem liber de la facultate. Dar când eram mică, parcă 1 Iunie era o sărbătoare - o sărbătoare a inocenței, a zâmbetului timid, a picioarelor pline de vânătăi care parcă nu oboseau niciodată. E ciudat să fii in your 20s. Mai ales early 20s. Sunt persoane care încă își irosesc zilele alimentându-și constant viciile și râvnind o libertate total nefondată. Sunt persoane care își întemeiază familii, persoane care deja și-au luat angajamentul modelării unui viitor om al societății.

Apoi suntem noi, cei care nu facem nici una, nici alta. Suntem noi, cei care săptămâna asta îți spunem "Nu ies, am de învățat pentru examen", iar în următoarea nu ne lăsăm până nu prindem răsăritul pe drumul spre casă după ce am ieșit în oraș. Suntem noi, cei care le argumentăm alor noștri ce adulți responsabili suntem și cum, majori fiind, știm sigur ce e mai bine pentru noi. Dar suntem tot noi care o sunăm pe mama să știm cât timp mai e bună ciorba aia de ne-a pus-o în pachet.

Nu simt că am vreun început sau vreun cuprins în textul ăsta. Ce simt e că e așa ușor să te pierzi pe tine însuți - și nu vorbesc aici de vicii, până acolo sunt multe, multe altele care îți pot schimba direcția către o fundătură, iar tu să nu realizezi decât când ajungi la capăt.

Pare ușor să asculți pe cineva. Și uneori chiar e. Dar să te asculți pe tine știi? Să ai dorința și răbdarea necesară să te cunoști pe tine, le ai? Empatia pe care le-o dai altora, ai îndeajuns încât să ți-o oferi și ție atunci când nu îți atingi propriile așteptări? Am văzut multe postări, mulți oameni care afirmă că dacă tu nu te iubești pe tine, cu siguranță nu vei putea iubi persoana de lângă. Dar, ca în orice situație, am auzit declarații și din cealaltă tabără. Păi și atunci, cum e, de fapt?

Cum am mai spus și o să tot repet de fiecare dată când o să am ocazia, viața nu e doar alb sau doar negru. Viața e gri. Nu cred că trebuie să te iubești pe tine mai întâi pentru ca o relație să funcționeze. Iubirea de sine e încă greu de înțeles și de practicat. Pentru că atunci când iubești, iubești tot - calități, defecte, zilele bune, zilele mai puțin bune. Nu cred că am auzit pe nimeni până acum care să îmi spună "iubesc tot la mine". Și, sincer vă spun, nici nu cred că o să aud. Și mi se pare și normal.

Tu ești și o să fii mereu cel mai mare critic al tău. Ești cel care te cunoaște cel mai bine (sau așa se presupune). Tot procesul ăsta de self love, eu îl văd transpus altfel. Aș transforma "self love" în "self acceptance".

Eu accept faptul că sunt încăpățânată, dar nu iubesc asta la mine.

Accept faptul că sunt uneori mai impulsivă decât mi-aș dori, dar nu iubesc asta la mine.

Înțelegeți ce zic? Cheia ca tu să fii bine, tu cu tine, mi se pare că e acceptarea. Dar primul pas rămâne cunoașterea de sine. Singura persoană din lumea asta care îți cunoaște toate gândurile, emoțiile, obiceiurile, ipostazele, ești chiar tu. Investește timp și răbdare, așa cum ai investit în relația cu cel mai bun prieten al tău, și dă-ți voie să te cunoști. Dă-ți voie să fii sincer, vulnerabil, sensibil. Dă-ți voie să fii stâlpul tău de susținere, șervețelul care-ți șterge lacrimile, persoana care te face să râzi, melodia care te face să dansezi, outfit-ul care te face să te simți încrezător.

Când o să realizezi că tu poți fi... de fapt, nu, reformulez - când o să realizezi că tu ești persoana de care ai cea mai mare nevoie în viață,

când vei realiza că oricine altcineva nu reprezintă o nevoie, ci doar un plus pentru ceea ce ești sau ai tu deja,

când vei realiza că indiferent cine îți e alături, majoritatea momentelor oricum singur le petreci și suspini ascuns printre cearșafuri,

acela cred că va fi momentul în care tu vei fi câștigat.

Ne grăbim să creștem. Ne grăbim să judecăm. Ne grăbim să ne întrebăm "oare ce va crede lumea?". Suntem nerăbdători să vină vineri, să vină vara, să vină vacanța - dar cum ar fi să te bucuri de viață chiar azi, într-o zi obișnuită de miercuri, nu într-o vineri?

Cum ar fi dacă ai alege să îți continui drumul pe jos, prin ploaie, în loc să te adăpostești alea 20 de minute și să te întrebi constant "de ce plouă"?

Cum ar fi dacă ai merge pe stradă zâmbind, cu fruntea descrețită și poate puțin în pas dansant pentru că asculți piesa ta preferată în căști?

Cum ar fi dacă ți-ai îngădui să te odihnești când corpul îți cere asta, fără să te învinovățești că nu faci îndeajuns?

Sunt doar niște gânduri. Gânduri pe care le-am scris la umbra unui castan, poate nu chiar atât de bătrân precum teiul lui Eminescu. Sunt niște gânduri pe care le-am tot avut în ultima perioadă, când am realizat, încă o dată, că sunt mai puternică decât am fost acum un an. Sunt trăiri transpuse în cuvinte, pentru că asta e terapia mea. Îmi articulez sentimentele chiar și atunci când poate nu ar trebui. Dar cine sunt eu să mă judec pentru asta? Accept faptul că am nevoie de ordine în propriile trăiri și găsesc ordinea de care am nevoie prin cuvinte. Și, ce să vedeți, și iubesc asta la mine.

Și ca să închei cu ceva frumos, am două versuri care îmi răsună în cap de 3-4 luni de când am dat de piesa asta care îmi e hrană pentru suflet:

”Nu-ți face griji pentru nimic în Univers/Mâine vom râde de azi”