generația Z: căsnicii mai sănătoase sau divorțuri mai numeroase?

Hi there, Daria pe fir. Nu ne-am auzit de ceva timp căci, știți voi cum e, examene, sesiune, lipsă de inspirație etc. Dar, spre norocul vostru (și al meu), am avut ieri niște conversații destul de interesante în urma cărora mi-au sclipit puțin ochii și, desigur, m-au furnicat puțin degetele. Și, pentru că am scăpat cu brio de examenul de azi de la farmaco, m-am gândit să și aștern toate ideile aici, până nu le pierd iar.

De când am intrat la facultate și ne-am apropiat cu pași tot mai repezi de vârsta la care e socially acceptable să te căsătorești sau să faci copii, am auzit tot felul de păreri, pro sau contra, de la oameni mai mici sau mai mari. Desigur, mulți dintre cei mai în vârstă, susțin în continuare ideile alea tradiționaliste, la 25 dacă ești singură păi ești fată mare, cine te mai ia? Mama, de exemplu, mi-a zis așa: ”Măi, copii, la cum vă văd eu pe voi, nu știu dacă o să mai aveți căsnicii așa lungi ca noi, de 25-30 de ani. Voi abandonați repede. Nu prea știți să depuneți efort într-o relație.” Mama, pe de o parte îți dau dreptate, dar pe de alta, nu. Hai să le luăm pe rând.

trigger warning că o să vă amintiți de mulți și multe care v-au ruinat speranțele în dating-ul de azi

O să încep să discut inițial pe prima jumătate a titlului, pentru că mi se pare mai puțin de zis. Posibilele căsnicii mai sănătoase vin din deschiderea către terapie din ultimii ani, din conștientizarea importanței ei în dezvoltarea personală a fiecărui individ. Partea mai grea e aia financiară, într-adevăr, dar stigmatizarea celor ce merg la psiholog mi se pare că a scăzut considerabil, iar faptul că normalizăm acest obicei e un big up din partea noastră ca generație.

Acest self-awareness pe care îl observ în rândul tinerilor, dorința de a-și rezolva traumele, dorința de a înțelege anumite comportamente sau reacții reprezintă calea către relații sănătoase, indiferent că ne referim, sau nu, la cele romantice. Și, tot aici aș putea să mai adaug ideea că, în ziua de azi, lumea nu mai stă în relație dacă simte că anumite nevoi nu sunt împlinite, nu se mai dă doi bani pe opinia publică, iar divorțul nu mai e un păcat. Femeile au realizat că există viață și după o relație abuzivă, au realizat că nu sunt obligate să trăiască așa și că destinul lor este doar și doar al lor.

Dar exact practicile astea sunt cele care îi dau cuțitului două fețe. Pentru că e perfect normal să pleci dintr-o relație dacă nu îți face cinste, însă mi se pare că, de multe ori, noi și căutăm nod în papură, cum se zice în popor. Parcă intenționat căutăm defecte în omul de lângă, căutăm motive să plecăm și prea rar mai găsim motivele pentru a sta. Mi se pare că s-a romantizat atât de mult independeța unei femei, încât uităm esența. Se propagă supremația unui sex sau al altuia și sunt lăsate deoparte o mulțime de principii fundamentale ale relațiilor dintre femei și bărbați.

Știți semnul de la yin și yang, așa-i? Ei bine, eu așa văd femeia și bărbatul - nu vom fi niciodată egali din toate punctele de vedere. Dar am fost în așa fel concepuți încât să fim complementari. Și dacă ne-am aminti de această complementaritate mai des, cred că multe din problemele noastre s-ar rezolva. Am zis-o și o repet, bărbatul e vânător, femeia e pradă. Nu e nimic poetic în asta. Sunt fapte științifice, obiceiuri care dăinuie încă din Era Primitivă și până acum. Unde vreau să ajung cu asta e că, deși e mișto să fim femei independente, deși s-au săturat bărbații să facă primul pas and so on, tot e frumos valsul ăla al cuceririi, al seducției.

Legat de independența asta a femeilor din ultimii ani, n-am să intru în polemici, să despic prea mult firu-n patru, însă o să zic ceva ce ați face bine să țineți minte:

Energia în care se află o femeie depinde de felul în care bărbatul o tratează.

Cu asta am spus foarte multe, deși probabil mulți nu vor înțelege. Probabil se va interpreta cum că iar bărbatul face tot, iar avem așteptări prea mari de la ei. Păi, dragilor, e normal să avem așteptări de la voi, nu? Doar ne gândim la un viitor, unul stabil, atât financiar, cât și emoțional. Ne gândim la o familie în care să domine liniștea, pacea, respectul etc Bine, doamnelor, să nu uităm că suntem îndreptățite să avem așteptări în momentul în care și noi, la rândul nostru, le îndeplinim. Trebuie să oferi ca să poți primi. Relația e un drum cu dublu sens sau, cum am mai văzut prin alte postări, e o barcă la care vâsliți împreună. Nu doar unul, nu separat, nu în direcții diferite - ci împreună.

Și asta mă aduce la a doua parte a titlului. Am observat un pattern în generația noastră (și nu numai, dar așa, estimativ, printre oamenii de 20-30 de ani). Există o frică generalizată de responsabilitate în rândul ambelor sexe. Există o dorință arzătoare de a experimenta. Nu mă înțelegeți greșit, nu e ceva rău să experimentezi. Cum am spus și în articolele anterioare, orice relație interumană te va face să afli lucruri noi despre tine. Poate vei învăța ceva bun de la cineva, iar altul îți va arăta să nu fi ca el. Problema intervine în momentul în care se întâlnesc oameni cu priorități diferite și nu știu să comunice.

Dar o și mai mare problemă, e extremismul ăsta pe care îl întâlnesc tot mai des în rândul oamenilor. ”M-a dezamăgit X în relația anterioară. Nu mai am încredere în oameni.” Serios? Hei, lasă-mă să îți reamintesc că până la 80 de ani când o să mori, o să te mai dezamăgească de 3 ori mai mulți oameni ca până acum. Dar o să te și iubească tot atâția - sau poate chiar mai mulți. Așa cum considerăm studiile pe eșantioane de 100 de persoane irelevante când le aplici la întreaga populație a unei țări, așa ar trebui să considerăm și tipul ăsta de gândire eronată.

Știu că toți venim cu un bagaj emoțional din experiențele anterioare. Și știm că de unele poate nu ne vom vindeca niciodată. Dar hai să vă mai zic ceva - datoria de a ne gestiona emoțiile și reacțiile e doar a noastră, nu și a partenerului. Nu ai absolut niciun drept să proiectezi asupra partenerului tău toate frustrările acumulate în relațiile anterioare eșuate. Da, probabil vor fi momente care îți vor trezi anumite sentimente, anumite reacții, un trigger, dar în loc să aruncăm cu noroi în persoana de lângă, am putea să ne luăm un moment de introspecție - ”Oare e chiar așa mare tragedie că a uitat să mă anunțe că stă mai mult la lucru azi sau e altceva pe care, inconștient, îl asociez cu situația și îmi iau trigger?”. Pentru unii poate par niște bullshit-uri psihologice, dar mie mi se par extraordinar de importante.

Introspecția nu e de azi, de ieri. Și e un proces al naibii de important, pentru că te cunoști pe tine, îți analizezi comportamentul, reacțiile, acțiunile, vorbele și ajungi la o concluzie. Căci, la urma urmei, nu e niciodată doar vina unuia; desigur, procentual vorbind, sigur unul are mai mult, dar nu asta ar trebui să conteze. Ce ar trebui să vă amintiți mereu e că sunteți voi doi contra problemei și nu unul împotriva altuia. Ăsta e un moment dificil - să fii aware de emoțiile tale, de ale partenerului, de greșeala ta, dar și de a lui și să discutați, în așa fel încât să rezolvați problema. Știți ce intervine aici, nu? Vă las puțin timp de gândire..

E vorba despre comunicarea asertivă! Suntem atât de obișnuiți să luăm totul personal, să facem ca orice poveste să fie despre noi, încât nu mai știm să comunicăm eficient. Pentru cine nu știe, comunicarea asertivă este unul din cele 4 tipuri de comunicare (celelalte sunt agresivă, pasivă, pasiv-agresivă) și este și cea mai healthy. Ce presupune? Presupune să vorbiți amândoi despre sentimentele voastre, să îndreptați discuția către o rezolvare, nu către o amplificare a conflictului și să ajungeți la un consens/să faceți un compromis. Pentru majoritatea e mai greu decât pare.

Nu suntem obișnuiți să vorbim liber despre sentimentele noastre. Nu suntem obișnuiți să fim sinceri în legătură cu ceea ce simțim, iar aceste lipsuri se trag din familie. Dar nu putem da vina pe părinții noștri pentru asta, hai să ne gândim că majoritatea dintre ei a crescut într-un mediu și mai ostil decât noi. Așadar, crescând, evoluând, învățând, ne revine nouă datoria de a schimba toate aceste lucruri. E important să oferim reassurance persoanei de lângă noi, mai ales atunci când vedem că e o problemă de interpretare a unui gest/a unei vorbe. E important să nu invalidăm sentimentele persoanei din fața noastră. Dacă vine cineva și îți spune ”Faptul că pe mine nu m-ai chemat afară m-a rănit și m-a făcut să mă simt nedorit”, tu nu îi vei spune omului că nu e adevărat, pentru că nu tu hotărăști asta. Nu ești în pielea lui, deci nu știi ce simte. Dar îl poți asigura că nu asta a fost intenția ta și că data viitoare vei ține cont de acest lucru. Și acum vă întreb pe voi: is it that hard?

Problema cu oamenii din ziua de azi e că renunță prea ușor. Da, sunt mândră că femeile nu mai stau în relații abuzive pe ideea că ”Te-ai măritat cu el, cu el rămâi” sau că ”Ce o să zică lumea?”. Dar, că tot vorbeam mai sus de extremism, și treaba asta a luat o întorsătură destul de drastică. E drept că uneori iubirea nu e de ajuns ca să facă o relație să funcționeze, dar e de ajuns cât să ai motiv să lupți pentru persoana de lângă și viitorul pe care vi-l imaginați împreună. Mai nou se găsesc motive atât de puerile, atât de nesemnificative și se termină totul cu o despărțire. De ce? Poate din orgoliu, poate pentru că sentimentele nu erau atât de puternice sau poate dintr-o idealizare a unei relații care nu va exista niciodată. Pentru că cine spune că nu există argumente într-o relație, te minte. Există, dar ce nu trebuie să normalizăm sunt certurile în care cei doi parteneri ridică vocea unul la altul, certurile care deviază de la subiect și în care cei doi se denigrează reciproc; alea nu sunt normale, oricât mi-ar spune mie oricine.

Mi se pare că dăm cu piciorul la atâtea persoane, atâtea relații (și nu mă refer doar romantice) pentru că ne e mai ușor să renunțăm. Nu mai știm să luptăm pentru ce iubim. Orice necesită puțin mai mult efort, deja nu ne mai interesează. Păi hai să vă amintesc o chestiuță - lucrurile bune nu vin ușor, you gotta work your ass off for them. Dar satisfacția aia de la final, doamne ce zâmbet mare îți va pune pe față! Și doamne dacă nu-ți va fi inundat sufletul cu bucurie și iubire și recunoștință că nu ai renunțat!

Mai dăm cu piciorul la persoane din cauză că ne simțim nesiguri, repercursiune din relații trecute. Sunt de acord că poți să nu te simți pregătit după 6 luni de la o despărțire, dar vă reamintesc o vorbă care mie îmi place mult:

Viața nu e doar alb sau doar negru. Viața poate fi și gri.

Dacă ieși cu cineva la o întâlnire, nu te obligă nimeni să continue totul într-o direcție romantică. Mie îmi place să cred că suntem îndeajuns de maturi și conștienți, încât să putem ieși la o cafea cu un om și să îi comunicăm la final dacă mai întrevedem o altă întâlnire sau nu. Sau poate v-ați simțit bine unul cu altul, dar n-a existat acel spark. Nu e o problemă, ți-ai găsit un nou partener de cofi. De ce nu acordăm șanse oamenilor? De ce nu ne acordăm nouă o șansă? De unde știi tu că nu dai cu piciorul unuia din cele mai frumoase momente de care o să îți aminte peste ani și ani? Corect, n-ai de unde să știi. Atunci încearcă!

Better an oops than a what if.

E o vorbă după care eu una mă ghidez. E drept că n-aduce mereu cele mai frumoase amintiri de păstrat în cutiuță. Dar aduce oricum experiențe, situații și persoane noi și cred că asta e tot ce contează.

Dacă v-ați așteptat să vă spun un răspuns până la final, legat de ce e în titlu, aflați că nici eu nu știu. Nu am o părere vizavi de subiectul ăsta, căci nu putem generaliza. Am atâtea exemple care se înacadrează în ambele categorii, încât n-aș putea să le fac o statistică, nici măcar ca să vin cu o părere subiectivă. Însă pot să vă spun așa: viața merită trăită înconjurată de oameni. Meriți să iubești și să fii iubit. Meriți ca cineva să lupte pentru tine și meriți să dai de acea persoană care să te facă pe tine să lupți pentru ea! Hai să ne însușim niște concepte, precum introspecție, comunicare asertivă, sinceritate, self-awareness, implicare. Hai să facem lucrurile pentru care am fost lăsați pe planeta asta - să iubim și să fim iubiți.

Omul nu e o ființă solitară.

Omul e dragoste, e zâmbet,

E poezie și e cântec.

Tu, omule, ești vârful de munte,

Ești marea care încearcă să scufunde,

Ești norul care nu se ascunde

Și soarele care străluce.

Ești flacăra ce arde

Și pasărea ce încearcă a răzbate.

Ești tot ce ai putea visa,

Tot ce n-ai putea confesa.

Ești mai mult decât o traumă,

Ești energie solară.

Și poți zbura, cât încă ai timp;

Vezi doar să nu fi contratimp.

Nu fi un poate sau un dacă,

Hai, te rog, nu fi nici parcă!

Fii mereu, fii aici!

Hai, mai știi cum? Ghici!

Fii cer senin după furtună!

Fii calmul dintr-o lume nebună!

Fii soarele dintr-o zi de toamnă

Și ploaia dintr-una de vară!

Fii prima gură de cafea dimineața,

Fii vântul care ridică ceața.

Doar te rog să fii! Azi, mâine și până la sfârșit.

Căci nimeni și nimic nu e promis.

Vă rog să aveți mai mult avânt în viață! Iubiți viața mai mult, iubiți oamenii mai mult! Bucurați-vă de clipele pe care le trăiți și de oamenii cu care le împărtășiți, pentru că sunt temporare!! Nu mai trăiți cu frici iraționale, cu emoții negative și cu oameni care nu vă împlinesc emoțional. Dați-i Universului șansa să vă suprindă. Și lăsați-vă să simțiți. Până la capăt și mai departe!