scrisoare copilului din noi

Hi there, Daria pe fir. Long time no see, huh? În ultimele mele articole am fost ceva mai supărată pe rasa masculină (nu că n-aș fi în continuare, mai ales văzând ce știri circulă pe internet zilele astea), însă nu mai sunt supărată pe reprezentanții cu care interacționez direct, în viața mea. Da da, a răsărit soarele și pe strada mea și a eclipsat toate situațiile care au fost până acum, făcând să merite toată așteptarea, toate frustrările și, implicit, tot procesul de healing pe care l-am făcut de-a lungul anilor. So yes, oficially your girl is soooooooooooooo happy and loved (chiar am făcut glume pe tema asta, atât cu al meu, cât și cu apropiații din jur - Păi și, cu articolele? Ce o să faci? Mai scrii? Că n-o să mai ai subiecte de discuție dacă e totul atât de bine). Funny enough, există în continuare - atât din sfera asta de how a healthy relationship looks like, diferențe între healthy vs toxic, red flags& green flags, dar și destule cu aceiași mârlani în rolurile principale căci guess what - they are still out there.

Daaaaaar astăzi e 1 Iunie și se sărbătorește Ziua Copilului, așa că la mulți ani, copii mai mari și mai mici!! Când eram mică îmi amintesc că mi-au spus ai mei că e și ziua lor. Prima dată nu am înțeles, așa că am pus clasica întrebare în jurul căreia se învârte perioada copilăriei - de ce?.

Când ești copil, te uiți la părinții tăi și îi vezi ce pe niște uriași atotștiutori - tata e acel erou mare și puternic, care le știe pe toate și care știi că va fi acolo să te protejeze de tot ce-i rău în lumea asta; mama e cea mai dulce ființă care știe doar cu un zâmbet sau o atingere să aline orice suferință; ei sunt cei care au răspunsul la toate întrebările tale și crezi că așa va fi mereu. Apoi crești, poate te și îndepărtezi de ei în perioada adolescenței, te îndrepți către prieteni, iar mama nu mai e cea mai bună prietenă a ta. Apoi mai crești un pic, pleci la facultate, ești plin de entuziasm să îți începi viața, să o iei în propriile mâini, să fii cât se poate de independent și te gândești că va fi atât de bine să nu îți mai spună mama că trebuie să fii acasă la 12, să îți strângi hainele sau să înveți pentru testul care vine. Dar reversul medaliei apare inevitabil.

Poți veni când vrei acasă - dar dimineața nu mai are cine să te trezească, iar responsabilitățile sunt ale tale și doar ale tale; și există consecințe atunci când nu le respecți.

Poți să mănânci desert înainte de cină - dar nu există o cină decât dacă ți-ai făcut tu cumpărăturile și tot tu te-ai ridicat din pat să gătești.

Și aici începi să realizezi, încet încet, că acele cicăleli ale mamei chiar erau din dragoste și spuse cu intenții bune; și da, chiar își aveau rostul lor. Pentru că acum nu mai e nimeni care să îți spună să te îmbraci bine, că e frig afară. Nu mai e nimeni care să te aștepte cu o masă caldă după o zi lungă la facultate. Casa e mult mai goală, mai liniștită, dar nu e mereu un lucru bun ăsta. Uneori e tare apăsătoare liniștea aia și parcă ai vrea să mai auzi încă o dată televizorul la care se uita tata la meci sau apa de la chiuvetă când spăla mama vasele. Dar, așa cum spune o vorbă, it is the circle of life. Și, vrem nu vrem, lucrurile se schimbă, viețile noastre se schimbă. Întemeiem propria familie, vom avea propria casă, iar dormitorul tău din adolescență, unde te închideai ca să bârfești cu fetele, va fi doar o altă cameră din casa părinților tăi. Iar pentru tine? 4 pereți care au auzit multe povești, multe lacrimi, dar și multe râsete Însă doar atât.

Și ca să revin, ce mi-au răspuns ai mei când i-am întrebat ”de ce e și ziua voastră azi?” a sunat cam așa - pentru că atâta timp cât avem măcar unul din părinți în viață, suntem încă copii. Și poate n-am realizat atunci adevărata însemnătate a acestor cuvinte, dar acum cu siguranță am înțeles-o. Părinții noștri sunt niște copii mai mari, care o sună pe mama să o întrebe poate de o rețetă sau de un remediu din bătrâni. Sunt pentru prima oară părinți, s-au întâlnit pentru prima dată în viață cu toate situațiile prin care ați trecut împreună, așadar, asemeni ție, au greșit uneori. Au reacționat cum poate nu ar fi trebuit. Dar au făcut tot ce au știut ei mai bine.

Părinții tăi sunt și ei, la fel ca tine, pentru prima oară pe acest Pământ; nu fi așa dur cu ei.

Când am citit asta prima dată, eram în facultate. Și mi-a dat mult de gândit. Mi-a schimbat cu totul percepția asupra alor mei, asupra unor situații care, poate, în sufletul meu erau încă proaspete, ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. Însă fraza asta mi-a înmuiat suflețelul și am înțeles că ei au încercat să nu repete anumite greșeli pe care le-au făcut bunicii noștri cu ei, dar inevitabil au făcut altele. Și nu trebuie să îi judecăm prea aspru pentru asta. They did their best. Așa cum și noi încercăm în fiecare zi și, uneori, nu ne iese. Așa cum și noi vom greși față de copiii noștri, chit că nu ne vom dori acest lucru. Greșeala e în natura umană, însă e de datoria noastră să învățăm din ele și să facem mai bine data viitoare.

Nu știu de voi, dar uitându-mă în urmă, mă bucur că s-a întâmplat viața așa cum s-a întâmplat până în momentul de față, căci fiecare moment m-a pregătit să fiu omul care sunt astăzi. Merita un copil să treacă prin unele situații prin care am trecut? Nu. M-au făcut mai puternică? Categoric.

Psihologii ar veni și ar contracara puțin spusele mele, zicând că maturizarea precoce nu e un lucru bun și că rolul unui copil este să fie copil. Și sunt de acord. Dar mai sunt de acord și cu faptul că nu îți vei putea proteja mereu copiii de relele care se întâmplă în lume. Și nici să îi ferești de oamenii răi. E inevitabil să nu fii dezamăgit, să nu fii rănit sau să rănești.

Overprotective parents raise snowflakes kids.

Scopul e să fie pregătiți pentru viață. Să fie în stare să distingă binele de rău. Să înțeleagă faptul că în viață mai și pierzi, că nu tot timpul lucrurile merg așa cum ți-ai dori, dar că trebuie să înveți să iei tot ce e mai bun dintr-o situație. O rază de lumină sigur e chiar și în cel mai întunecat moment, doar îți trebuie puterea de o vedea. Iar puterea aia vine din alte experiențe trecute, clădită cu lacrimi, suspine și mulți de ”nu mai pot”. Ba da, mai poți. Pare acum că nu mai poți, dar lucrurile se vor regla, vei vedea totul mai clar și atunci va fi unul din momentele de care îți povesteam anterior.

Văd pe tiktok multe mămici tinere, 25-30+ cu copilașii lor și mi se înmoaie sufletul. Aud vorbe spuse cu atâtea dragoste, văd priviri atât de blânde, încât nu pot decât să mă bucur că acele pattern-uri generaționale se rup. A fost și un trend pe tiktok, în urmă cu ceva timp, cu copii care trebuiau să continue replicile celebre pe care noi le-am auzit de la ai noștri când eram mici, de genul ”Eu te-am făcut, eu te...”. Știu la ce v-ați gândit, știu sigur că ați continuat replica în gând, indiferent câți ani aveți. Dar hai să vă spun că toți copiii din acest trend au continuat replica așa -

”...eu te iubesc”.

Ce schimbare frumoasă, câtă vindecare a existat în sufletele acestor părinți, încât la ei să se oprească aceste fraze repetate probabil din vremea lui Ștefan cel Mare în fiecare generație? Nu știu dacă înțelegeți cât de semnificativă e această schimbare de nuanță. Părinți afectuoși fizic, tați prezenți, copii care să audă zilnic ”te iubesc”, atât către ei, cât și între părinți... majoritatea dintre noi nu am avut asta. Și da, poate avem unele dificultăți în a ne exprima sentimentele față de persoana iubită, poate suntem mai reci sau mocnește în noi o dorință arzătoare să îți spună cineva că e mândru de tine - dar uită-te puțin la noi, n-am ajuns rău. Să ne înțelegem că nu vorbim aici de părinți abuzatori, de părinții care și-au abandonat copiii altor rude sau ate situații de genul, extreme. Vorbesc de majoritatea famiililor care, inevitabil și neintenționat, au fost oareșicum disfuncționale sau, într-o oarecare măsură, toxice. Dar nu vă blamați părinții pentru asta, și ei la rândul lor au avut traume din familie, nerezolvate și uitate sub preș. Ei au încercat. Cât și cum au putut. Însă, de la o vârstă, devine responsabilitatea ta să începi tot acest proces de autoeducație, în care să distingem comportamentele toxice de cele normale și sănătoase, astfel încât să preluăm, chiar și de la ai noștri, doar ce a fost și este bun.

Cred că ce vreau să spun prin acest scurt articol e să nu uităm niciodată de copilul din noi - să îi oferim protecție atunci când își pune pătura în cap de frică; să îi luăm apărarea atunci când e nedreptățit; să îl mai ascultăm, din când în când, căci viața asta, bat-o vina, e numai una, și merită trăită, merită iubită și merită să nu fie luată în serios în fiecare moment. E chiar bine să nu uităm să mai fim copii din când în când - e bine să ne bucurăm inocent de lucrurile mici, să râdem până ne doare burta dintr-o prostie sau să ne dăm pe leagăn, așa cum nu am făcut-o de ani de zile. E bine să mai fim uneori copii.

Așadar, tu, cel care citești asta, ia-ți copilul în brațe (dacă ai), ia-ți sora sau fratele în brațe, ia-ți partenerul, ia-ți părinții și, la final, dar cel mai important, ia-te pe tine în brațe. Mulțumește-i copilului din tine că a fost puternic, că te-a ajutat să ajungi astăzi aici și promite-i pe degețel că îl vei face mândru.

La mulți ani, copii mari și mici! Să trăim și să înflorim.